Fondane în „Aş capodoperă deplină prefera îl citează luciditate o operă sclipitoare pe mediocră
decât Valéry:
în-
o
tr-o stare de transă”. Capodopera
nu se scrie în transă, după cum
nici cu luciditate de savant. (Fon-
dane: „...extremul nu are nimic
de pierdut şi totul de câştigat
dacă se exprimă printr-un meşteşug
încercat şi sigur”.) Se scrie cu
o luciditate absorbită de corp.
Luciditatea „încorporată” nu
stârpeşte excesul, in-finitul, ci
are acces la el.
Citesc, alternativ, patru cărţi.
Una, a lui Aurel Pantea, cu poezia
unei abisalităţi care coboară,
cum scrie Virgil Podoabă, până
la ireprezentabil. (E o problemă
aici. Arta e un fenomen de mediere.
Ea mediază prin formă haosul
lumii. Rezultă că, mediat prin
formă, şi informul, ireprezentabilul,
poate fi reprezentat. Întrebarea,
sceptică, este dacă poţi să reprezinţi
– artistic – informul prin inform,
încetând să mediezi.) A doua
carte, Baudelaire şi experienţa
abisului, al lui Benjamin Fondane,
despre abisalitatea baudelairiană,
de care s-a ferit Valéry. A treia,
Femeia în faţa oglinzei, cu repulsia
Manuelei faţă de propriul ei corp,
de propria sexualitate şi dorinţă,
scufundate în „chinul întregei
existenţe omeneşti, care adesea
ne scapă de sub pipăit, în misterul
nesigur al irealităţii universale”.
A patra, Istoria lui Călinescu,
care afirmă că acest roman e „cu
neputinţă de recitit”. La câtă
potrivire te poate duce un pic de
hazard!
Se greşeşte, cred, vorbindu-se
în legătură cu Manuela de un
refuz al corpului în numele
idealităţii. Idealitatea ei este o
aparenţă, un nume fals al ororii
de sex, oroare care nu se substituie
dorinţei, ci o potenţează. Manuela
este în întregime corp. Ea îşi
trăieşte corpul şi frustrarea
sexuală. Frustrarea ei, devenită
obsesie, e numai în vorbe refuz.
Sunt de alăturat, cum se şi alătură
în roman, fraze ca „Dar Manuela
avea cultul frumosului steril...”
şi „...inima mea tremura cum
tremură perdeaua în mâna unei
fete ascunse după geam...”. Sau, explicit:
„În faza cea bolnavă a iubirii,
când, între ideal şi realitate,
realitatea face treptat incursia
ei tiranică, sfâşie închipuirile cu
atingerile ei neliniştite, aduce
sufletului participarea fibrelor
şi a globulelor, amestecând beţia
viselor cu gustul dezmierdărilor
şi, infiltrând lutului omenesc
miasmele nelămurite ale apelor
turburate...”.
Între Femeie în faţa oglinzei
şi ciclul Hallipilor nu există raportul
simplu dintre inferior şi superior,
ci acela dintre imatur şi matur,
imaturul putând să fie, cum şi
este cazul, mai interesant şi,
totodată, neîmplinit.
Ultimile fraze ale romanului
sunt uşor de „citit”. Oglinda se
sparge, aşa că „femeia fără de
oglindă, cu o privire stângace,
nouă, păinjenită, străină, se uită
împrejur”. Se anunţă aici ce va
avea scriitoarea de făcut: să
nu se mai privească pe sine, să
vadă realitatea dimprejur. Însă
sensul romanului care se încheie
e dat cu câteva rânduri mai sus.
Privind în oglinda spartă, Manuela
„nu văzu înăuntru nimic, nici
faţa ei, nici reflexul altor lucruri,
numai un gol adânc, care trăgea
ochii ei după dânsul, un pustiu
care întorcea privirei ei nimicul
lui”. Altfel spus, dincolo de corpul
propriu, de dorinţa şi frustrarea
lui, se află, ca descoperire
fundamentală, irealitatea lumii,
pustiul ei. De aceea, în afară
de viaţa corpului şi de iluzia
idealităţii, în acest roman totul
e nedeterminat.
În schimb, determinat sunt
eu. Hotărăsc, brusc şi fără să mă
întreb de ce, cum îmi şi stă în
fire, să închei aici. Însemnările
astea, vreau să zic. Nu, totuşi,
înainte de a a-mi găsi un pretext
livresc, şi anume în chiar romanul
în cauză: „Pe urmă o osteneală
mare, mare cât a fost energia
întreagă a acelei vieţi sfârşite,
acea energie pe care ai nimicit-o
treptat trăind, o osteneală mare
te cuprinde pe tine, în tine, până
în ultima fibră o trupului. Atunci
nu mai vrei nimic, fiindcă e
zadarnic să mai vrei.” Un pretext
contestabil, câtă vreme energia
aceea, „consumată” de-a lungul
vieţii, n-am avut-o nicicând.
Şi nu închei înainte de a cita,
cu o iluzorie premoniţie, aceste
versuri ale lui Maiakovski:
„Abram Vasilievici!
Când ai venit?”
„Vladimir Vladimirovici!
Uite-acum. Pe un nor.”
„Şi cum ţi-a mers obştescul
sfârşit?”
„Binişor, binişor...”
