Îmi pun Fragii sălbatici, mon préféré. Un bărbat (suntem de aceeaşi vârstă, dar el pare mai bătrân) înţelege în ce fel şi-a ratat viaţa. Înţelegând, se schimbă. Să zicem că pot să cred aşa ceva, deşi nu cred deloc. Oricum, eu n-am ratat nimic. Aşa cum sunt făcut, n-aş fi putut să trăiesc altfel decât am trăit. Se spune că iezuiţii ar fi cerut: „Să fii ceea ce eşti, ori să nu fii deloc”. Tocmai asta e problema, că sunt ceea ce sunt. Nu am de ce să nu fiu (deloc).

Găsesc la un autor forma devorează. Nu-i bine, îmi spun. Caut în îndreptar: e corect. O fi corect, dar nu e bine. Greşeşte limba română, nu eu.

Emisiune cu un fost ministru de finanţe al lui Ceauşescu, însoţit de un deputat actual. Câte n-am aflat! Câtă chibzuinţă, câte reuşite… Iar deputatul, sau senator, ce va fi fost, acompania. Ai fi zis că românii s-au răsculat în decembrie 1989 numai de tâmpiţi ce erau.

Articol despre situaţia gravă din Ungaria, cu democraţia dusă pe copcă. Prin contrast cu Austria. La Viena s-a suprimat numele de stradă Karl Lueger, al fostului primar de la 1900, antisemit, pe când la Budapesta, tot prin contrast, a dispărut strada Gorki. Iată ce fac unii, pe deplin îndreptăţiţi, şi iată ce fac ceilalţi, ăsta este înţelesul. Păi – deşi i-aş fi lăsat în pace strada –, pe cealaltă latură, a stalinismului, Gorki n-a fost mai puţin vinovat.

Maxcone-i un viteaz. Şi-a încheiat primul an londonez cu felicitări. Un mare uff!

Am împlinit 54 de ani împreună, prilej cu care am şi iniţiat o discuţie filozofică: „–Câţi om mai avea? –Ce poţi să ştii…”

Mă duc într-un loc unde n-am ce căuta, stau cuminte la locul meu, spun şi vorbele cuvenite, aşteptate, sunt foarte disciplinat.

A-ţi face de cap într-o seară poate să fie, şi este deseori, cu folos. A doua zi îţi spui: a fost destul! Nu neapărat cu viaţa, asta se întâmplă rar. Cu felul cum ţi-o umpli. Cu propria ta prostie. Păcat că dezmeticirea te ţine cam până pe la prânz.

Ne uitămla ştiri. Aflăm de pe banda care curge: „A încetat din viaţă scriitorul Alexandru Muşina”. Viaţa continuă, ca ieri, ca alaltăieri, şi la noi în cameră, şi pe ecran.
Citasem, în Viaţă şi moarte…, din A.M.: „E bine! Încă-s viu”.

Ieri am făcut mai multe lucruri pe care trebuia să le fac şi tare mă tem că astăzi nu-s în stare s-o iau de la cap. Cred că încep să capotez. Am de trebăluit pentru cineva pe care-l iubesc – şi nu mă simt în stare. Sunt mai în stare de această nelinişte decât să fac ce am de făcut..

Înmormântarea. Îi spun cuiva: „–Măcar e un loc frumos, printre dealurile astea. – Şi la ce foloseşte?” îmi răspunde el aspru, cu bun-simţ.

Ieşeam înainte de a se lumina de-a binelea, treceam pe lângă, aşa-zicându-i, centru comercial, mai mult pustiu şi în timpul zilei, printre două blocuri lamă, înainte de a străbate parcul à l’anglaise la capătul căruia dădeam într-o stradă cu case cochet meschine, traversam un soi de bulevard, Saint Jacques de Compostelle, depăşeam un foyer universitaire şi mergeam pe un câmp cu iarba udă dincolo de care se vedea clădirea ieftină, dreptunghiulară, unde trebuia să ajung. Aveam un avans de un sfert de oră pe care-l petreceam umblând năuc pe coridoare până se făcea vremea să intru într-o sală unde mă aşteptau zeci de feţe indistincte cărora începeam să le vorbesc, fără nici un rost.

E duminică, sfârşit de iunie, s-a făcut dimineaţă, vreme destul de rece, a şi plouat, iar eu mă întreb de ce n-aş avea dreptul la puţin, sau mai mult, haos în această viaţă cu care, altfel, nu prea ştiu ce să fac.

Mă simt invadat de tristeţe şi de dorinţa reînnoită, niciodată consecventă, de a încheia. Cauza? Cauzele, mai bine zis, atât cât le pot identifica. Moartea unui om şi degradarea neîntreruptă a altuia. Mai e şi cauza cauzelor, pe care o identific într-un interviu al Angelei Marinescu: „Vitalitatea exacerbată care, presupun, aparţine tuturor artiştilor adevăraţi…”. Vitalitatea n-ai cum s-o faci să crească. O ai sau nu o ai. În aşa măsură n-am, încât am încercat să-i substitui absenţa ei. Şiretlicul ăsta merge cât merge şi până unde merge. Departe nu ajunge, iar la urmă, sau măcar din când în când, oboseşti.

De la primele pagini ale eseului Baudelaire şi experienţa abisului, al lui Benjamin Fondane, găsesc o explicaţie a prieteniei calde pe care i-o purta acestuia Cioran: antipatia comună faţă de Valéry. Amândoi observă cum marile calităţi de inteligenţă, subtilitate, ordine şi rigoare ale acestuia ţes o plasă care fereşte spiritul să cadă în abis, unde, la cei mari, este locul lui.