Am reputaţia de călător, mai mult, unul care-şi face prieteni în cele mai ascunse locuri din Italia, zice Al.Cistelecan, analizându-mi unul dintre volumele care adună, selectiv, note de drum: Academia de pe Gianicolo, Cartea Românească, 2008: „Turism de miracole”, titrează criticul amintit... Aşa o fi.
Totul a început, devreme, printr-o bursă norocoasă, în 1976, Marian Papahagi are rolul lui, în Umbria. Vedeam, aievea, uimit, după câteva luni de aşteptare temătoare, zidurile de fortăreaţă, Rocca Paolina, ale medievalei Perugii şi străzile pe unde a cerşit, cântând, fiul bogatului postăvar, fiu devenit sărac din iubire universală, Francisc, sfântul-poet. Assisi, unde Tudor Vianu remarcă atmosfera pacifică, iar Vintilă Horia scrie un roman celebru. Au urmat grelele trasee siciliene, de câteva ori străbătute de unul singur, două zile şi două nopţi, până la orăşelul din vestul insulei, la Mazara del Valo, locul unor întâlniri ale poeţilor din zona Mediteranei. 1982, ‘84, ‘86.
L-am văzut pe Guillevic premiat, bărbos, cu pipa şi statura sa de nostrom, un clişeu promoţional, poate, dar şi o umanitate caldă, m-am bucurat de premiul Etei Boeriu, acordat tot aici, de prietenia lui Rolando Certa, cel care invitase grupul nostru literar eterogen, dar unit, Ana Blandiana, Alexandru Andriţoiu, Ioan Alexandru, Al. Căprariu, etc. în Trinacria, numele antic al acestei vetre greceşti, ostrov al răgazului dintre două peripluri. Ulise îl vizitase, desigur. Etna fumega, ca de obicei, de la Taormina, vezi spectacolul colosal, care acum e în momentul de vârf, vulcanul expectorează lava anilor refulaţi. Mozaicurile de la Monreale străluceau, ca în urmă cu câteva veacuri, intacte, forfota străzilor te ameţea, scutere şi pizza, portocale şi politică, cartuşe de ţigări şi cartuşe de plumb, în acest mixtum compositum de civilizaţii, culturi, obiceiuri. Din orăşelul pescăresc, aflat în vestul insulei, plin de ambiţii culturale (acolo au fost turnate şi scenele unui film poliţist, recent, un serial cu un comisar inteligent, serial în care regăsesc locuri familiare) până la Tunis să tot fie, pe mare, vreo 200 de km. „Noi suntem mai mult africani decât europeni”, îmi spunea un profesor universitar palermitan. Exagerare sau nu, când bătea scirocco dinspre Africa sau vedeai suculenţa verde-întunecată a agavelor şi palmierii, chiar te credeai în cetatea lui Tertulian. Iar părul, pieptănat peste cap, lucios şi dat cu gel, al unor tineri voinici, ochii lor cercetându-te, evaluându-ţi rapid starea socială, puterea de reacţie, îmi aminteau că mă aflam în teritoriul unde, în conacele răcoroase ale aristocraţiei locale, legile pământului pretind discreţia absolută şi respectul total, iar „vecerniile siciliene” au mecanismul lor încă posibil de a fi armat. Gustam încântat incolorul vin de Alcamo, la o cramă, dar nu uitam că locul era vestit pentru comerţul ilicit cu arme şi altele...
Aşteptarea aprobărilor oficiale, istovitoare, trenurile pline, schimbate de mai multe ori, nu contau, ajungeam în „ţinutul dintre ape” (Cornel Regman) fericit. Prima călătorie, prima ieşire din lagărul comunist, nu cred că o poate uita cineva. Eu, unul, nu am uitat-o.
1976, în drum spre Universitá per straneri, Perugia, ajung la Wiena Süd- Bahnhof, de unde urma să urc în trenul de Italia. Atmosfera gării e incredibil de calmă, ea m-a făcut să-mi concretizez senzorial vremile interbelice, evocate de unii mai în vârstă. Aşa că prima mea achiziţie din cei câţiva şilingi avuţi a fost, la atrăgătorul „Reiseprovian”, magazinulbufet al gării: o bere „Lager-bier”, veneam doar de-acolo, un pachet de „Smart” şi o autentică prajitură (preferată) Isler. Am străbătut Alpii, noaptea, iar în zori , frecâdu-mă la ochi, nu visam, eram chiar în ţara visată, am început prima mea conversaţie în italiană, cu oamenii locului, întrebând-o, politicos, pe vecina mea de compartiment unde suntem. „Carnia!”, mi-a răspuns, zâmbindu-mi. Am pronunţat, apoi, ca într-o incantaţie numele gărilor pe unde treceam, Udine, Pordenone, Conegliano, geografia europeană, peisajul european, are dreptate Czesław Miłosz, sunt „culturale”, îmbibate de o civilizaţie străveche, în comparaţie cu imensitatea sălbatică a peisajelor americane. Staţiile pe unde treceam, privitor lacom în geamul deschis, intrau firesc în componenţa multor nume de pictori renascentişti, Giovanni da Udine, Il Pordenone, Cima da Conegliano. Geografie culturală. De vreo treizeci de ani şi… am tot parcurs-o, într-un efort de a-i înţelege unicitatea, neasemuita „Cizmă italică”, de la carâmb, Liguria lui Sbarbaro şi Montale, la vârful ascuţit, Santa Maria in Leuca.
Călător în Hexagon, doar de câteva ori, comparam mereu modelul cultural italic cu cel francez, ceream spaghete în bistrouri, amestecam pronunţia franceză cu cea italiană, pe malurile Senei le vorbeam prietenilor despre Tibru, pe cheiurile din Bordeaux despre canalul Naviglio din Milano, conceput de Da Vinci pentru ducele Ludovico il Moro, protectorul lui... Flanam prin cartierele aristocrate pariziene, Le Marais, descoperit prin 1983, L’Ile Saint-Louis, prin librăriile, sau cafenelele celebre, odată cu Nicolae Prelipceanu, bun cunoscător al oraşului, altădată cu Gabriel Chifu, perfect orientat, cu Dinu Flămând. Dar aici nu eram „acasă”.
Pelerinaje discrete au fost toate călătoriile mele dinainte de ‘89. Veneam dintr-o ţară comunistă, eram un ins încă fricos, dar am dat fuga, prin 1983, la Liseux, în Normandia Sfintei Teresa, adolescenta curajoasă şi generoasă, protectoarea călătorilor, marinarilor, deci şi a mea. Împreună cu un turist maghiar, mai detaşat, mai bătrân, vârsta mea de-acum, cred, intram, după vizita bisericii ce o vezi din tren încă, a capelei cu trupul Teresei, în casa natală a sfintei, la „La Buissonet”.
Pelerinaje au fost şi cele de după ‘89. Rodia italică era cel mai potrivit fruct spiritual pentru aceasta. Da, am prieteni în multe oraşe italiene, sau am avut, medici, teologi, călugări, artişti, şefi de gară, agronomi, funcţionari de bancă, ziarişti, vaticanişti sau nu, din nordul bogat şi comercial, mulţi dintre ei din sobrul Milano, sau din vilele prealpinului Varese, şi mai numeroşi pe cei din primitoarea regiune Emilia-Romagna, unde vinul San Giovese e însoţit de aroma scoicilor negre cu paste, de piadina cu verdeţuri, sau în Sicilia congreselor de poezie deja menţionate, unde prin 1982, ’84, mă pierdeam pe străduţele albe, strâmte, cotite, de „casbah”, amintindu-mi atmosfera sudului aproape păgân, deliciul soarelui, al mării şi al luminii din „Carnetele” lui Camus.
Roma, caput mundi, e faza maturităţii mele italice, San Pietro e chiar punctul prim, supracondensat istoric şi religios, pentru mine. Santa Maria in Traspontina, pe Via Conciliazione, sau de Santo Spirito in Sassia, unde îmi plăcea să intru, măcar o jumătate de oră, mă spălau de toate prostiile comise, cu voie sau fără voie... Călătoresc mereu, imaginar, când sunt deprimat de vulgaritatea unor contemporani, pe străzile din Trastevere, mă consolez cu frescele Villei Farnesina, la doi paşi de „Casa della Fornarina”. Frumoasa brutăreasă era, se ştie, iubita lui Rafael, care avea, se pare, gusturi simple, dar sănătoase, nu plebee, rafinament de pictor genial, care nu uita că vine din Urbino, unde peisajul, cam muntos, e configurat cultural. Pare deprins din tablourile vremii. Sau invers? Cultura italiană are nu numai devotament pentru dimensiunea sacrului (Rafael, că veni vorba, e vestit pentru chipul blândspiritualizat al Madonnelor pictate), dar păstrează, prin secole, rodnicia humusului, de unde umilitatea. Francisc de Assisi deschidea, acum mai bine de 7 veacuri, cerşetor umil şi poet inspirat, porţile unei noi sensibilităţi, atât de moderne, a sentimentului naturii ca operă a Creatorului, deci minunată, deşi deformată de om. Umilitatea e laudă a vizibilului, pentru că poartă sigla invizibilului, asta m-a învăţat Italia călătoriilor mele repetate. Rilke spunea despre Italia că Domnul a surâs când a creat-o. Romantism desuet, modernism datat, dar atunci, totuşi, ce anume caută Shelley pe plajele din Livorno, de ce iubea Caproni, postmodernul, cu disperare, oraşul acesta, ce vrajă or fi având aceste coline şi aceşti chiparoşi toscani ori aceste mănăstiri oglindite în Lacul Maggiore, doar mai sunt locuri asemănătoare în lume? Poate mai frumoase. Şi cu toate acestea…

P.S. Aflu joi, de dimineaţă, de la prof. Alexandru Niculescu, că minunata profesoară Rosa Del Conte, exegeta lui Eminescu, traducătoarea lui Blaga în italiană, a plecat dincolo de lumea vizibilă. Deşi la o vârstă incredibilă, La professoressa mai primea în locuinţa sa romană din Via dei Liburni 14, unde cărţile clasicilor români şi icoanele pe sticlă, sau pe lemn, păstrau toată vraja anilor româneşti interbelici, când, tânără, preda literatura italiană la Bucureşti. Un mare caracter şi o universitară cu faimă, Rosa Del Conte a cercetat nucleele ireductibile ale literaturii noastre, folclorul, Coşbuc etc. devenind un nume aproape legendar pentru studiile de românistică în spaţiul italian. Printre mulţii săi studenţi s-a numărat şi unul, preferat, Marian Papahagi.
Sit tibi terra levis!