Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Corespondenţă din Germania:
Noutăţi cu Günter Grass şi Herta Müller de Rodica Binder


Despre clarviziune



În confruntarea cu totalitarismul - fie acesta brun sau roşu - Germania continuă să fie în egală măsură un caz singular şi exemplar. Singular fiindcă estul Germaniei - fosta RDG - a trecut brusc dintr-un sistem totalitar în celălalt. Exemplar - pentru modul în care vechea Germanie federală s-a confruntat cu trecutul ei brun iar după reunificare, şi cu totalitarismul roşu.

În acest extrem de complicat şi anevoios proces de conştiinţă al unei naţiuni, capitolul colaborării cu serviciile secrete şi mai ales cu temuta Stasi se dovedeşte a fi şi cel care a făcut să curgă nu numai mult sînge şi lacrimi în trecut ci face să curgă şi multă cerneală azi, mai ales în cercurile intelectualităţii germane.

De astă dată însă, în cauză se află din nou umbra lungă a trecutului brun... In vara acestui an a văzut lumina tiparului culegerea de articole, de fapt adevărate fişe caracterologice despre scriitorii şi intelectualii din timpul celui de-al Treilea Reich, întocmite de Carl Zuckmayer, care a emigrat în timpul nazismului în Statele Unite. Acolo, la cererea serviciilor secrete americane, el a redactat unele informaţii despre colegii săi de breaslă - dar şi despre actori, regizori, cineaşti - rămaşi în Germania.Aceste informaţii urmau să slujească aliaţilor în edificarea, după război, a unei noi Germanii, democratice.

Volumul intitulat Geheimreport - Raport Secret a suscitat interes cu mult înainte de publicarea lui. Portretele unor mari personalităţi ale vremii, schiţate de Carl Zuckmayer pentru uzul american au fost grupate de autor în patru categorii: nazişti activi şi complici înrăiţi; complici naivi; indiferenţi şi neajutoraţi; purtătorii conştienţi ai rezistenţei interioare. (Deloc surprinzător, o astfel de taxinomie ar funcţiona şi în cazul evaluării gradului de vinovăţie şi complicitate a celor care s-au înregimentat sau au fost înregimentaţi sub stindardul comunismului). Recunoscînd limitele şi riscurile oricărei absolutizări a clasificării făcute, Zuckmayer a reuşit să transforme fişele de caracter ale contemporanilor săi (între care Ernst Jünger, Thomas Mann, Leni Riefenstahl) în adevărate portrete literare, fără a ceda puseelor emoţionale sau resentimentare.

La scurtă vreme după editarea postumă a acestui Geheimraport, Lexiconul Internaţional al germaniştilor (în trei volume) a produs încă şi mai multă vîlvă şi a stîrnit puternice controverse tot înaintea lansării oficiale în librării. Şi aceasta nu fiindcă unele figuri ale germanisticii internaţionale între anii 1800 şi 1950, incluse în această lucrare de referinţă, nu ar fi meritat cumva să aibă dreptul la nemurire ci fiindcă în cuprinsul dicţionarului sunt dezvăluite capitole ale biografiei unor personalităţi contemporane - pe care cei în cauză le-au trecut sub tăcere: apartenenţa lor, cu carnet de partid cu tot, la NSDAP.

Marile ziare germane şi revista “Der Spiegel” s-au ocupat îndeaproape de aceste cazuri.

Recent, Gunter Grass, într-un interviu publicat în foiletonul cotidianului “Frankfurter Allgemeine Zeitung” se pronunţă asupra acestui capitol. Memorabile prin sinceritatea şi intransigenţa lor rămîn cîteva din declaraţiile laureatului german al Nobelului pentru literatură. Grass regretă pînă în ziua de azi că, la vîrsta de 15 -16 ani, el însuşi nu a putut fi îndeajuns de clarvăzător pentru a-şi da seama de caracterul criminal al fascismului, al regimului naţional socialist, al politicii şi doctrinei unui partid ai cărui membri erau în majoritatea lor foarte tineri în perioada războiului. Privindu-şi critic şi retrospectiv propria tinereţe, investigîndu-şi propriile entuziasme faţă de ideologia nazistă, Grass mărturiseşte acum că se simte ruşinat şi înstrăinat de sine. Declaraţiile pe care autorul Tobei de tinichea le face în cuprinsul interviului dat marelui ziar german nu funcţionează nicidecum ca un alibi pentru colegii săi de generaţie (ajunşi în poziţii importante sau în vîrful ierarhiei universitare şi academice, după război) tocmai fiindcă unii dintre aceştia neagă şi azi, în pofida dovezilor de necontestat, adeziunea lor în tinereţe, la partidul naţional socialist.

Ceea ce-l miră pe Günter Grass este că, imediat după război, Germania a avut dintr-o dată atîţia antifascişti încît, precizează nu fără ironie autorul, este de mirare cum s-a putut Hitler menţine la putere. Mutatis mutandis, ne putem mira la rîndul nostru cum de regimurile comuniste s-au menţinut la putere în Europa de Răsărit cîtă vreme imediat după căderea Cortinei de fier şi înainte de deschiderea dosarelor serviciilor secrete comuniste (cu mare întîrziere şi în România) numărul celor care s-au declarat anticomunişti convinşi a fost neverosimil de mare?

Revenind la interviul acordat de Günter Grass - care niciodată nu s-a temut să adopte poziţii morale şi politice foarte clare, tranşante şi incomode uneori, - demn de reţinut este refuzul său de a gîndi în categorii antinomice istoria. La aceasta se adaugă fervoarea cu care pledează pentru o sinceritate deplină, atît faţă de sine cît şi faţă de ceilalţi...

Protestînd împotriva ipocriziei cu care sunt tratate unele capitole ale istoriei, Günter Grass respinge, referindu-se la nuvela sa În mers de rac (apărută şi în România la Editura Polirom), înregimentarea subiecţilor istoriei în tabăra victimelor sau în cea a făptaşilor. Populaţia civilă germană supusă de către aliaţi unor bombardamente necruţătoare, confruntată cu barbariile Armatei Roşii care din est înainta învingătoare, pornită în refugiu, devenită la finele războiului victima răzbunărilor populaţiei din ţinuturile pe care armata hitleristă le-a cotropit şi anexat la începutul conflagraţiei mondiale, aparţine uneia şi aceleiaşi istorii în care făptaşii pot deveni peste noapte victime şi invers. A evoca aceste capitole nu înseamnă cîtuşi de puţin a relativiza tot ceea ce s-a comis în numele nazismului. (În aceeaşi ordine de idei se înscrie o recent apărută carte referitoare la relaţiile şvabilor bănăţeni cu divizia SS Prinz Eugen. Nu întîmplător recenzentul acestei lucrări publicate la Campus Verlag îşi intitulează articolul “Combatanţii instrumentalizaţi”).

Atunci cînd, în Toba de tinichea, descria ororile care au însoţit cucerirea Gdanskului de către Armata Roşie, Günter Grass nu-şi imagina că acesta a fost un motiv pentru care romanul său nu a fost tradus în unele ţări comuniste. Crimele generează refugii şi refugiile atrag cu necesitate după sine noi crime - afirmă scriitorul referindu-se în special la relaţiile Germaniei cu Polonia. Şi de aceea şi-ar fi dorit ca preconizatul memorial de la Berlin închinat refugiaţilor de război să nu evoce doar capitolul etnicilor germani alungaţi din ţinuturile răsăritene ale Europei, ci cauzele şi efectele acelor fărădelegi care provoacă exodul în masă al unor populaţii.

Orice confuzie, eroare sau amăgire de sine comise în spaţiul delicat al interferenţelor dintre conştiinţa individuală şi cea colectivă pe terenul istoriei, se poate solda cu efecte incalculabile - deducem pe cont propriu, la capătul lecturii acestui interviu acordat presei germane de scriitorul care trece şi drept o instanţă morală a naţiunii, neîncetînd să se amestece în treburile cetăţii.



Între divulgarea şi păstrarea unei taine



Asumîndu-mi şi în faţa autoarei toate riscurile, am comparat de mai multe ori textele Hertei Müller cu acele licori tari, dense şi tămăduitoare, care spre a-şi face pe deplin efectul, se cuvin savurate, în porţii mici.. Mi- a fost însă dat să mă înşel citindu-i ultima carte Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide) apărut la Hanser Verlag din München. Fiindcă, deşi volumul numără circa 200 de pagini şi cuprinde nouă eseuri, l-am citit cu sufletul la gură, revenind , ce-i drept, mai ales asupra acelor texte pe care mi-aş fi dorit nespus să le fi putut scrie... eu însămi. Între acestea, eseul al cărui titlu, într-o traducere aproximativă, ar suna: Cînd ceva pluteşte în aer, de cele mai multe ori nu-i a bine.

Textul se transformă într-o monografie a fricii dar şi într-un rechizitoriu făcut celor care azi aspiră la exact ceea ce decenii la rînd, în timpul dictaturii comuniste, ei înşişi au incriminat, au interzis, recurgînd la întreg registrul de ameninţări, percheziţii, interogatorii, internări forţate în clinicile de psihiatrie, asasinate, detenţii, torturi aplicate aşa zişilor “duşmani” ai poporului, adversari ai “sistemului”. Cuprinsă de o legitimă aversiune faţă de cei care, prin metode represive şi criminale i-au înstrăinat pentru totdeauna unii prieteni, trimiţîndu-i pe alţii, sub pămînt şi pe ea însăşi în exil, după ce a fost vînată de securitate, Herta Müller continuă să se întrebe cum de aceleaşi personaje aflate şi azi la putere nu se sperie de ele însele, de faptul de a fi distrus atît existenţa unor locuitori ai României care nu au părăsit ţara cît şi pe a celor pe care i-au forţat să ia calea exilului?

Autoarea transcede pe alocuri limitele experienţelor proprii, dînd textului acestui eseu inflexiunile unui manifest politic şi moral , deloc patetic şi tocmai de aceea, extrem de convingător.

După prăbuşirea Cortinei de fier, cei care au semănat spaima şi teroarea în anii comunismului sunt printre cei care duc azi România în Europa. Printre ei se află şi fostul securist, arestat la Berlin, a cărui misiune a fost aceea de a-i ucide pe exilaţii incomozi... În carnetul lui de adrese figura şi numele Hertei Müller. Azi, personajul este proprietarul unei fabrici de sucuri de fructe la Timişoara. Licori despre care se spune că ar avea un gust foarte bun, dar pe care autoarea mărturiseşte că nu le va bea pentru a nu da din nou de gustul fricii de care a scăpat.

Herta Müller se destăinuie în acest volum de proze , mai radical, mai cutremurător , mai „poietic” ca niciodată. Biografia autoarei se transsubstanţiază în literatură şi artă poetică deopotrivă. Această extrem de dificilă şi de aceea şi foarte rară performanţă pe care un autor o poate atinge în scrierile în proză, îi reuşeşte Hertei Müller aproape perfect.

Direcţiile unei arte poetice implicite se conturau încă din volumul apărut în 1996, intitulat In der Falle (În capcană), ce se oprea asupra scrierilor şi destinelor a trei autori (de limbă germană, victime ale nazismului) pe care ar fi dorit să-i aibă prieteni în anii grei petrecuţi în România, pe cînd era urmărită şi anchetată de securitate.

In primul capitol al noii culegeri de eseuri care - la fel ca romanele şi colajele Hertei Müller, dispune de acea inimitabilă coerenţă internă asupra căreia merită să ne oprim ulterior - există un enunţ care şi în absenţa unei interpetări - deţine funcţia de principiu al unei arte poetice: intensitatea unei experienţe personale de viaţă (o experienţă limită), odată povestită sau scrisă, devine literatură; viaţa însăşi este depozitara, furnizorul necondiţionat al literarităţii textelor ce o reflectă. Şi totuşi, să nu ne amăgim: literatura ca şi viaţa sunt infinit mai complicate indiferent cît de strînsă ar fi condiţionarea lor reciprocă, chiar în cazul unor autori a căror categorie Herta Müller o reprezintă, tocmai prin talentul ei, strălucit şi exemplar.

La pagina 87 a cărţii de faţă, autoarea ne surprinde cu o foarte directă şi totuşi subtilă descriere a relaţiei dintre viaţă şi literatură. Dacă scrisul se situează pe linia de demarcaţie ce separă destăinuirea de păstrarea unui secret, adevărul o coteşte spre ficţiune dar în acelaşi timp transpare dincolo de imaginar , tocmai fiindcă nu este formulat. Jumătate din efectul pe care-l produce lectura unei fraze rămîne nespus, nescris. Această jumătate declanşează în spiritul cititorului un fel de goană nebunească, provocînd şocul poetic pe care trebuie să-l acceptăm ca atare, el echivalînd cu a gîndi fără cuvinte, a simţi sau a vedea lumea cu alţi ochi.

Textele în proză ale Hertei Müller produc acest şoc, începînd cu titlurile – sibilinice la prima vedere, ale volumelor în care sunt incluse.

În Regele se înclină şi ucide, pe parcursul celor nouă eseuri, sintagma este de mai multe ori „explicitată”, la fel ca şi titlurile scrierilor precedente (Reisende auf einem Bein,/Călătoare într-un picior; Der Fuchs war damals schon der Jaeger/Vulpea era încă pe atunci vînătorul; Herztier/Animalul inimii; Im Haarknoten wohne eine Dame /În coc locuieşte o doamnă).

Aceste explicaţii se cuvin tratate cu maximă precauţie ştiindu-se de-acum ce potenţial exploziv poate conţine jumătatea neformulată a enunţurilor. Toate cele nouă piese incluse în volum tematizează, pornind de la structurile de profunzime şi de la mecanismele de suprafaţă ale autobiografiei, relaţia dramatică dintre tăcere şi cuvînt, dintre viaţă şi literatură.

În satul copilăriei, cuvintele erau aşezate direct peste lucrurile pe care le desemnau - scrie Herta Müller la începutul primului ei eseu în care, pe lîngă translaţia limbajului de la principiul univocităţii la cel al plurivocităţii, este trasat şi un alt fir roşu al întregului volum: spaima, teama, frica cu toate registrele ei mentale, începînd cu cel ontologic, conţinut în atît de simpla întrebare: “ce valoare are propria mea viaţă”? Relaţia gîndirii cu limbajul, a literaturii cu viaţa, nu este dezvoltată teoretic ci este exprimată fragmentar, din perspective surprinzător de diverse şi totuşi, compatibile şi coerente. Autoarea se recunoaşte pe sine mai degrabă în textele altora decît în propriile ei texte. Limba română, pe care a învăţat-o abia atunci cînd a plecat din satul ei natal la oraş, i-a influenţat propriul mod de exprimare în germană. Refuzînd ideea că limba este patria unui scriitor, şi fiindcă în România comunistă cuvîntul patrie a fost demonetizat prin folosirea lui abuzivă, Herta Müller avansează o altă idee - pe care o demonstrează pe întreg parcursul volumului, povestindu-şi secvenţial viaţa, reluînd imagini şi motive care laolaltă alcătuiesc o poetică de alt tip a scrierilor ei, oarecum în sensul în care Bachelard a utilizat acest termen, referindu-se la spaţiu, la vis, la foc etc. Pentru Herta Müller limba este şi un mod de a vedea, de a percepe lumea. Şi într-adevăr, după lectura acestui volum, cititorul vede lumea cu alţi ochi: florile, plantele în inocenţa lor, pot da expresie atît unei situaţii cît şi unor sentimente încetînd să mai fie conforme cu simbolistica lor tradiţională. Figurile de şah desperecheate , pe tabla de joc a bunicului, sunt exponentele unei mitologii cu totul personale a autoarei, în care regele deţine cele mai diverse funcţiuni, reluate în textul unui colaj, reprodus din volumul În coc locuieşte o doamnă. (De notat că în cuprinsul acestui volum de eseuri, Herta Müller reproduce şi cîteva din poemele incluse în precedenta ei carte).

“Fiecare limbă are alţi ochi” - este o imagine, o aserţiune şi în acelaşi timp, titlul primului eseu din volumul Regele se înclină şi ucide. Al doilea eseu, cel care împrumută volumului, titlul, începe cu evocarea unei întrebări care i se pune autoarei: de ce în scrierile ei preferă să se recurgă des la cuvîntul rege şi rar la dictator. Cuvîntul rege ar suna mai moale - afirmă autoarea.

Şi nu în cele din urmă, Herta Müller ne determină nu doar să vedem lumea cu alţi ochi ci să înţelegem altfel şi limbajul curent. Un limbaj în care tăcerea nu mai este o pauză în vorbire ci un lucru în sine - cum se afirmă la începutul eseului intitulat Cînd tăcem suntem incomozi, cînd vorbim suntem ridicoli.

O anumită logică a paradoxurilor dictează şi relaţia autoarei cu Germania şi cu germanitatea, tematizată în eseul Insula se află în interior, frontierele - înafară, şi în cel următor, intitulat La noi în Germania. Stranietatea autoarei în raport cu lumea din care a venit şi cu cea în care trăieşte acum echivalează - cum se afirmă în subtitlul cronicii publicate în “Neue Zürcher Zeitung” - cu o extensie poetică a capacităţilor noastre de percepţie. Cîţi autori contemporani se pot prevala azi de această calitate a scrierilor lor?

Din perspectiva unui cititor al textelor Hertei Müller care cunoaşte ţara ei de origine aş mai risca în final să afirm că autoarea nu a încetat, fie că vrea sau nu, să o poarte cu sine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara