Printre recentele apariţii editoriale din librăriile spaniole, atrage atenţia ultimul roman al scriitoarei Eugenia Rico (Oviedo, 11 de febrero de 1972) cu un titlu incitant, El beso del canguro. Vida de Lázaro y de sus fortunas y adversidades, anunţînd o abordare de natură poetică şi intertextuală a tradiţionalei teme picareşti. Expresia metaforică, Sărutul cangurului este urmată de sintagma identificatoare, Viaţa lui Lázaro şi despre păţaniile şi necazurile sale, care reproduce, cu o mică diferenţă, Lázaro în loc de Lazarillo, cunoscutul titlu al cărţuliei anonime Vida de Lazarillo de Tormes y de sus fortunas y adversidades1, pe scurt Lazarillo de Tormes, tipărită în Spania imperială a lui Carol Quintul, la 1554. Era primul roman modern, întemeietor al genului picaresc, specific spaniol, constituit ulterior de un amplu corpus de opere din literatura spaniolă şi universală, de-a lungul secolelor. Astăzi îl regăsim în formele actualizate ale aşa-numitei neopicaresca, mai mult sau mai puţin apropiate de modelul clasic al lui Lazarillo de Tormes şi de cel baroc al lui Guzmán de Alfarache2, de la transpunerea liberă a lui Camilo José Cela, în Nuevas andanzas y desventuras de Lazarillo de Tormes (1944)3 pînă la romanele mai recente care includ picarescul în mixaje generice, incluzînd de pildă elemente de roman istoric (Historia verdadera del pícaro Juan Pedroche, 1998, de Antonio Torremocha, care situează aventurile protagonistului în spaţiul mediteranean al secolului al XVI-lea) sau de roman social şi poliţist (El misterio de la cripta embrujada, 1978 de Eduardo Mendoza). În acest al şaptelea roman al său4, de la debutul în 2000 cu Los amantes tristes, Eugenia Rico urmăreşte existenţa individului marginalizat în contextul social-istoric al zilelor noastre, respectînd în esenţă trăsăturile invariante ale paradigmei genului picaresc – pseudoautobiografie, narator protagonist, antierou, pragmatism, structură narativă secvenţială, final deschis- şi cu precădere, trăsăturile specifice scrierii inaugurale. Lazarillo de Tormes este palimpsestul actualizat prin repetate intertextualităţi, nesemnalizate, dar recognoscibile, situaţii, episoade, sintagme, expresii idiomatice, care lărgesc orizontul lecturii. Pícaroul zilelor noastre îşi începe relatarea vieţii cu păţania de la vîrsta de şase ani – cînd îşi „cîştigă” numele de Lázaro, pentru că „a înviat din morţi”, după un exces alcoolic –, şi o încheie în momentul cînd părăseşte Spania. Episoadele vieţii sale conturează destinul şi profilul clasic al pícaroului, sub presiunea contextului, începînd cu cel familial, dominat de conflictul cu tatăl alcoolic şi brutal, pe care în cele din urmă avea să-l omoare Lázaro pentru că îi omorîse mama. Dar complexul tatălui avea să-l chinuie întreaga viaţă, pînă la coşmarul transferului de identitate –„chipul tatălui meu era al meu”, „am recunoscut în mine Duşmanul”. Un alt episod din prima copilărie, cu consecinţe profunde este legat de apariţia unchiului poreclit australianul, care îi vorbeşte despre Australia ca despre un spaţiu magic, pămînt al făgăduinţei şi îi promite să-l ducă acolo, la „cealaltă extremitate a lumii unde sunt drepte toate cîte sunt strîmbe aici”, „unde şomerii aveau piscine şi lumea se ducea să ia o gustare înarmată cu puşti ca să ucidă crocodilii”. Poveştile unchiului aprind imaginaţia copilului, sădind în el pentru totdeauna visul australian: „Din ziua aceea, eu visam la pămîntul roşu al Australiei, unde sunt muşuroaie care par castele şi munţi magici cu aur şi diamante şi nimeni nu este sărac şi este interzis să fie bătute femeile şi pe oamenii ca tatăl meu îi bagă la închisoare. Pentru că de-alde astea şi multe altele îmi povestea australianul pentru ca eu să-l las să guste din căpşunele unchiului Enrique: că aborigenii din Australia vorbeau fără cuvinte şi că sunt ca nişte maimuţe, dar cunosc calea spre toate bogăţiile pămîntului, şi că acolo erau munţi plini de mîini fermecate unde s-au aşezat extratereştrii, şi că în Australia toată lumea avea maşină şi nevastă şi o casă frumoasă lîngă care să planteze arborele mango.” Copilul îşi dă seama că fusese păcălit pentru a înlesni un furt, unchiul se face nevăzut şi el se alege cu o bătaie cumplită din partea tatălui şi cu deziluzia profundă de a fi descoperit „că lumea putea să mintă”. Ca şi strămoşul său literar, Lazarillo de Tormes, în episodul cu orbul şi taurul de piatră de la capul podului peste rîul Tormes, Lázaro primeşte de timpuriu o dură lecţie de viaţă, care îi sădeşte neîncrederea în oameni. Aveau să rămînă însă cu şi mai mare intensitate, visul australian, la „un continent unde totul este posibil” şi obsesia pentru cangur ca „simbol al libertăţii”. Abandonarea casei părinteşti şi a satului natal pune capăt perioadei pe care avea s-o considere cea mai grea a vieţii sale. Urmează peregrinarea prin spaţii diverse, de la Barcelona la Madrid, apoi Córdoba, insula Fuerteventura şi din nou la Madrid. La Barcelona, lucrează într-un bar, unde o cunoaşte pe tînăra Estrella, care va rămîne intangibila întruchipare a idealului feminin, apoi pe homosexualul bogat Ángel, salvatorul lui în momentul în care crede că a ucis un om. Beneficiază de protecţia acestuia, de un trai îndestulat şi de oarecare instruire graţie lui Manolo, majordomul, profesorul particular şi omul de încredere al lui Ángel, personaj misterios şi înţelept, singurul care nu avea să-l dezamăgească. Ajuns la Madrid, descoperă cele două feţe ale realităţii, Madridul mizerabil al săracilor şi cel strălucitor, opulent al bogătaşilor, ca şi cele două feţe ale lui Ángel, protectorul şi în acelaşi timp corupătorul său. Derutat, nu poate alege între bine şi rău, oscilează între dorinţa de libertate şi avantajul traiului bun, între revolta şi recunoştinţa faţă de Ángel, care îl îngrijeşte fără obligaţii şi îi aduce cărţi să citească („dădea multă importanţă cărţilor şi cu timpul m-am molipsit şi eu de boala asta şi m-a bătut şi pe mine gîndul să scriu romane, deşi într-ale mele aş vorbi numai de lucruri adevărate şi despre viaţa mea”). Nu poate depăşi tentaţia comodităţii oscilînd între „a privi viaţa protejat de cangur, instalat comod în marsupiul său” şi a fi independent, ceea ce reuşeşte la un moment dat. Împrejurările îl poartă la Córdoba, în insula Fuerteventura, unde face serviciul militar şi înapoi la Madrid. În tot acest timp se confruntă cu binele şi răul din oameni, este păcălit, înşelat de cei care sunt noii stăpîni, femeile care îi ies în cale şi îl secătuiesc de puteri sau îl înşeală – Lola, Esmeralda, Lupe, Margarita. Aceptă cu laşitate degradarea morală, exploatarea sexuală, din partea femeilor apoi, din nou, a homosexualului Angel. Optînd totuşi pentru libertate, este nevoit să-şi cîştige existenţa în capitala Spaniei emergente, recurge la furturi şi la vînzarea de droguri, se droghează el însuşi, trăieşte o ultimă iubire, sinceră, dar în cele din urmă nefericită, pentru Fátima. Arestat pentru vînzare de droguri, ajunge la închisoarea din Madrid. Aici, copleşit de singurătate şi deznădejde, se simte ca şi cum s-ar fi aflat „în pîntecul cangurului” şi se refugiază în teritoriul visului său, întro Australie a „Timpului de dinainte de Timp”, „cu aborigeni şi cu Marele Cangur Roşu”. Visează canguri şi află de la straniul său coleg de celulă că în religia lui sărutul cangurului în vis este un semn rău prevestitor. Reflecţia şi exerciţiul imaginativ, conversaţiile cu psihologa închisorii, care îl îndeamnă să scrie tot ceea ce povesteşte, îi accentuează obsesia libertăţii, convingerea că „trebuie să meargă împotriva curentului”, „să nu mai lase ca lucrurile să decidă pentru el”. Trăieşte momentul unei iluminări şi devine conştient că perioada petrecută în detenţie a fost o suferinţă eliberatoare, epifanică, însemnînd şi descoperirea potenţialului său creator. Actul narării este un exerciţiu de exorcizare a fantasmelor personale, la care îl îndeamnă în vis o voce interioară: „Omoară cangurul, omoară enormul cangur care trăieşte înăuntrul tău şi du-te să-l cauţi pe cel dinafară, pe cel care trăieşte la Antipozi”. Este eliberat prin intervenţia lui Ángel, care îi încredinţează şi biletul de avion pentru Australia. Finalul deschis al cărţii îl înfăţişează pe protagonist „în pîntecul cangurului alb pe care unii îl numesc avion”, în drum spre Australia. Într-un interviu autoarea preciza: „Romanul este un omagiu adus romanului picaresc, dar şi un omagiu pentru Spania, ţara în care s-a născut genul şi căreia i-am dus dorul după ce am trăit în străinătate. Generaţia mea a simţit că o doare Spania aşa cum spunea Unamuno şi mai ales pentru că mulţi au fost nevoiţi să o abandoneze pentru a-şi căuta de lucru”. Dincolo de fabulă, cartea este valoroasă printr-o scriitură aparte, un limbaj artistic de elaborată simplitate şi concentrare, poetic şi reflexiv. De la distanţa sutelor de ani la care se află, Lazarillo de Tormes este încă o dată adus în actualitate. Eugenia Rico îi dă veşmîntul şi frămîntările omului modern al zilelor noastre, propunîndu-ne o lectură comparativă, contrapunctică, ce stimulează memoria literară, îmbogăţeşte semnificaţiile şi lărgeşte perspectiva. Încă o dată simţim benefica iradiere a marilor opere clasice. Note: 1 Viaţa lui Lazarillo de Tormes, traducere de Irina Ilegitim, Iaşi, Editura Junimea, 1999. Traducere fragmentară în volumul antologic intitulat Isprăvile unor vântură- lume. Proză picarescă spaniolă, Bucureşti, 1961, traducere de Ion Frunzetti, 2 Viaţa şi isprăvile iscusitului Guzman de Alfarache, traducere şi prefaţă de Dan Munteanu, Bucureşti, Univers, 1984 3 Noile ispravi si necazuri ale lui Lazarillo de Tormes, traducere de Irina Runcan, Editura Albatros, 1974. 4 Misterul criptei vrăjite, traducere de Horia Barna, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.