Nicolae Manolescu, Istoria literaturii
române pe înţelesul celor care citesc,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2014,
368 pag.
Deşi G. Călinescu asimila
istoria literară cu critica,
în modul său paradoxal
şi scînteietor, între a
fi un bun critic literar
şi, respectiv, un istoric
nu este nicidecum un
raport de presupunere reciprocă.
Sînt critici de mare fineţe analitică
şi interpretativă incapabili de
a construi un întreg al literaturii
(I. Negoiţescu), după cum
sînt istorici literari de amplă
perspectivă cărora le pune
probleme analiza unui text
poetic (Eugen Simion). Nu putem
pretinde unui critic să fie şi
cronicarul cel mai longeviv al
unei literaturi, şi istoricul ei;
dar aceasta pare a fi miza, una
dublă, a lui Nicolae Manolescu
prin Istoria literaturii române
pe înţelesul celor care citesc.
La acelaşi Călinescu, compendiul
din 1945 era o versiune „scuturată”
a Istoriei din 1941. La Manolescu,
avem o carte de sine stătătoare,
diferită sub multe aspecte de Istoria
din 2008, deşi se aplică asupra aceleiaşi
continuităţi literar-culturale: de la
pragul secolului 16, cînd se face mai
mult cultură decît literatură (decalajul
faţă de literaturile occidentale fiind
mare), la cel al secolului 21, cînd, ca
să glumim puţin pe seama unor autori
lipsiţi de lecturi, e vorba mai mult
de literatură decît de cultură.
Cinci secole de literatură română:
iată o provocare pentru orice critic
literar, obligat să pună analizele şi
evaluările făcute unor cărţi nu doar
în contextul socio-cultural al epocii
lor, ci şi în tabloul general al unei
literaturi. Desigur, cronicarului literar
care citea F al lui D.R. Popescu
nu-i lipsea perspectiva de încadrare
a romanului într-o istorie a formelor
romaneşti, fie ea autohtonă ori
universală; însă în cronica literară
se insistă, cum e şi firesc, asupra
unei cărţi, multiplu focalizată şi
analizată pe mai multe pagini.
Diferenţa faţă de actuala Istorie „pe
înţelesul celor care citesc” este
sesizantă: aici, lui D.R. Popescu i se
alocă sub două pagini – şi el este,
aşa zicînd, dintre norocoşii autori
contemporani prezenţi.
Altfel spus, toată literatura română
este văzută la scară, ceea ce face
deliciul lectorului avizat şi provoacă,
probabil, consternare în rîndul autorilor
auto-centraţi. Departe de a căuta să
se facă popular în rîndurile scriitorimii
sau ale colegilor de breaslă critică,
Manolescu a creat un canon în care
valorile literare postbelice sînt
permanent confruntate cu cele din
epocile anterioare. Nu se observă
vreo preocupare a sa pentru „imagine”;
îl interesează, în schimb, „reabilitarea”
şi revalorificarea unor autori nedreptăţiţi,
de la Alecsandri la Slavici. În această
direcţie, Manolescu se confruntă critic
cu istorici literari aflaţi ori prea aproape
de un scriitor pentru a-i dimensiona
corect importanţa, ori prea departe,
ca sensibilitate morală, pentru a-l
recepta favorabil. Astfel, Alecsandri
„este nu numai cel mai de seamă
poet din generaţia romantică, dar
şi cel mai nedreptăţit de posteritate.
Iorga şi Ibrăileanu îl învinuiesc de
frivolitate lirică, iar G. Călinescu îl
consideră «poet oficial». Nu «oficial»
este însă cuvîntul potrivit, ci «ocazional».
Dacă Alecsandri nu pierde din vedere
nici o ocazie de însemnătate istorică,
din trecut sau din prezent, consacrîndu-le
tuturor, vreme de o jumătate de secol,
poezii care au intrat în imaginarul
naţional, nu înseamnă că ascultă
de vreo comandă politică.” (p. 31).
Distanţîndu-se de criticii altor
epoci nereceptivi la poezia lui Alecsandri,
criticul „şaizecist” devenit istoric
literar îl compară pe autorul baladei
Şoimul şi floarea fagului cu Eminescu
din Luceafărul şi Ion Barbu din
Riga Crypto şi lapona Enigel. E vorba
de un „anticipator nerecunoscut decît
rareori al poeziilor generaţiilor următoare,
de la Eminescu la Coşbuc şi de la Iosif
la Goga”, iar pastelurile sale „deschid
la noi calea unei specii”. În fine,
scrisorile lui Alecsandri sînt „absolut
minunate”, iar teatrul, creat în diferite
registre, „oferă scenarii pe gustul
regizorilor moderni”. În timp ce cutare
autor contemporan nu se regăseşte
nici măcar printr-o menţionare în
această Istorie atît de exigentă, „veselul
Alecsandri” are parte aici de o adevărată
celebrare simbolică.
Cazul Slavici este şi mai complicat,
fiindcă în el s-au acumulat tensiuni
fără legătură cu opera literară. Pentru
a-l „salva” pe creatorul Slavici de
omul cu acelaşi nume, criticii au
disociat între cele două identităţi,
mergînd în linia unei autonomii a
esteticului obţinute cu preţul penalizării
omului. Călinescu citează în Istorie
versuri ale lui Goga dedicate bietului
Slavici, sub titlul Unui scriitor vîndut.
Versurile sînt „crude”, scrie Călinescu,
ceea ce e totuşi un eufemism pentru
următorul blestem liric: „Nu-i simţi
în noaptea ta de jale,/ Cum vin convoi
întunecat,/ Eroii scrisurilor tale/ Şi ţi
s-apropie de pat?// Vin popi bătrîni
cu barbă sură,/ Ţărani cu chip însîngerat,/
Vin să te blesteme din gură,/ Vin
să te-ntrebe de păcat.” etc. Disocierea
călinesciană între om şi autor are, la
rîndul ei, un alt tip de cruzime:
„Moartea, la 17 august 1925, înlesni
apoteoza operei.”.
Mai întîi, Manolescu subliniază
rolul esenţial al lui Călinescu în
impunerea lui Slavici în canonul literar,
după ce critici interbelici precum
Vianu sau P. Constantinescu fuseseră
„refractari”. E o diferenţă considerabilă
între verdictul lui P. Constantinescu
dat unui mare prozator („valoare
creatoare submediocră”) şi recunoaşterea
acestuia ca atare de către G. Călinescu.
Călinescu a văzut în Mara „un pas
mare în istoria genului” şi „aproape
o capodoperă”. Manolescu duce analiza
marelui roman mai departe, după ce
o făcuse în Arca lui Noe. „Cine vorbeşte
totuşi în roman?”, se întreabă istoricul
literar după ce a întors pe toate feţele,
ca analist, romanul devenit canonic
al lui Slavici. „Naratorul nu e Mara,
dovadă că foarte curînd el ia distanţă
faţă de văicărelile săracei femei,
dezvăluindu-i adevărata stare materială,
şi încă pe un ton ironic”.
Se crede în continuare că un poet
scrie din „inspiraţie”, iar un romancier,
cu „forţă”. Manolescu atrage atenţia,
pe bună dreptate, asupra construcţiei
personajului şi a compoziţiei romaneşti,
aflate într-o relaţie deopotrivă strînsă
şi plurisemantică. Personajul devine
memorabil nu prin trăsăturile lui (ce
personaj nu devine memorabil la Tolstoi?
s-ar întreba Raicu), ci printr-un „joc
între identificare şi distanţă” remarcabil
analizat de istoricul literar. Acest joc
„conduce la o caracterizare a eroinei
de o fineţe rar întîlnită în proza noastră,
chiar şi mai tîrziu. O vedem o dată
pe Mara aşa cum îşi apare sieşi şi, altă
dată, aşa cum le apare celorlalţi.
Perspectiva exterioară este etică, aceea
interioară, psihologică. Aceeaşi
«gură a satului» din nuvele apreciază
ceea ce individul face ca urmare a
impulsurilor sale subiective.” (p. 73).
Lui Slavici-omul i se face dreptate
înainte de a trece o sută de ani de
la moarte (!), în Istoria literaturii
române pe înţelesul celor care citesc.
Judecat moral de ardelenii contemporani
lui ca „filomaghiar” şi „simpatizant
al monarhiei austriece”, tîrît în cinci
procese de stăpînirea maghiară, închis
la Vaţ, arestat apoi pentru
„colaboraţionism” cu ocupantul
german, laolaltă cu Arghezi, şi judecat,
tot moralmente, de oameni atît de
diferiţi precum Iorga şi Lovinescu,
un mare şi modern prozator ca Slavici
este reabilitat de un mare critic literar
care are, ca şi scriitorul altei epoci,
curajul de a fi contra curentului de
opinie: „Nici un singur gest nu-l
compromite. Nici un singur rînd
din publicistică nu poate fi întors
împotriva lui. Literatura lui toată îl
arată mai degrabă un cosmopolit,
evocator al unei lumi amestecate
naţional şi religios, fără conflicte
de clasă şi fără ideea de mezalianţă,
locuitoare a unui sat aflat la limita
urbanizării, cu bresle şi meşteşuguri
temeinic constituite, în solida tradiţie
germană şi ungurească.” (p. 70).
Dacă G. Călinescu îi acorda în
Istoria, din 1941, multe pagini lui
Cezar Petrescu, pentru a explica
publicului „captiv” din interbelic
că acesta este doar „un confecţionator
cu însuşiri literare”, Manolescu îi va
oferi una singură, făcînd economie
aici pentru a „risipi” spaţiul cu autori
precum Alecsandri şi Ghica, Maiorescu
şi Lovinescu, Eminescu, Creangă,
Caragiale şi nedreptăţitul Slavici.
Ultimul verdict al lui Manolescu
anterior abordării epocii moderniste
(1918-1947) este la fel de sec şi de
crud precum cele ale criticilor ce
au forjat cîte un canon literar (Maiorescu,
Lovinescu, Călinescu): „Publicistica,
teatrul şi romanele lui Minulescu au
fost pe bună dreptate date uitării.”
(p. 107).
Nici ura de care a avut parte un
scriitor (Slavici, Macedonski), nici
succesul de care s-a bucurat un scriitor
(Minulescu, Cezar Petrescu) nu
influenţează judecata de valoare
estetică a criticului literar din generaţia
1960, care a ambiţionat şi a reuşit
constituirea unui nou canon.
