Cel mai recent volum de istorie
a culturii noastre, Arhitectura
memoriei. Studii de istorie literară
clasică și contemporană (Editura
Școala Ardeleană, 2016), se
adaugă unei bibliografii impresionante
care îl fixează pe Răzvan Voncu printre
protagoniștii cu adevărat incontestabili,
puțini la număr, încă, ai noii critici
de la noi: cărți precum Orizonturi
medievale, Despre Preda, Un deceniu
de literatură română, Zece studii
literare, Poeți români de azi, I, se
structurează în jurul unor proiecte
de anvergură, al unei viziuni integratoare
asupra literaturii și culturii române,
începînd cu așa-zisa perioadă „veche”
pînă la poeții generațiilor recente,
iar Arhitectura memoriei se subsumează
acestor proiecte și acestei viziuni
pentru că, iată, cartea se deschide
cu un amplu studiu despre Constantin
Brâncoveanu, acoperă trei secole de
literatură, în ceea ce au ele semnificativ,
temeinic, durabil și se încheie cu
eseuri de confirmare valorică a unor
poeți din ultimele promoții literare,
Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe
și Ioan Es.Pop. Într-un mic fragment
„ascuns” undeva, în cele peste patru
sute de pagini ale cărții, Răzvan Voncu
„riscă” schița unui autoportret de
istoric și critic literar, identificînd, în
metafora (re)construcției, proiectul
și viziunea acestuia: „În ceea ce
mă privește, recunosc că am avut
dintotdeauna considerabil mai multe
îndoieli asupra prezentului decît
asupra trecutului nostru literar. Nu
pentru că aș fi un iconodul - cum
gentil mă categorisea cîndva Dan
C.Mihăilescu -, ci pentru că, fiind un
spirit practic, dintr-o generație
funcționalistă, știu că numai asupra
prezentului îmi pot exercita acțiunea
formativă și corectivă. Trecutul este
factum, este definitiv. De noi depinde
doar dacă, din cărămizile numite
Alecsandri, Eminescu, Macedonski,
Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Leonid
Dimov, Virgil Mazilescu ș.a., construim
Marele Zid Chinezesc sau o cocioabă
sordidă. Felul în care îi citim pe
înaintași, așadar, e numai și numai
răspunderea noastră. E numai și
numai neputința noastră dacă din
menhirele misterioase ale operei lor
vedem doar cariile și fisurile, ignorînd
săgeata gîndului îndreptată spre
Absolut”: cărămizile trecutului sînt,
în adevăr, materia și materialul
noii construcții pentru că, în fond,
rostul fiecărei noi generații de critici
și istorici literari este (și) acela de a
reînnoi codurile de lectură, supunînd
trecutul literar unui examen valoric
în perspectiva acestora.
Revizitîndu-i pe clasici ori explorînd
istoria recentă, Răzvan Voncu
recuperează, reevaluează și restaurează
epoci, figuri, opere adesea
uitate, vizînd mereu, într-o argumentație
strînsă, temeinică, reconfigurarea
trecutului și, deopotrivă, configurarea
valorilor din actualitatea noastră
literară. Astfel, în amplul studiu
Constantin Brâncoveanu: un domnitor
cu multe portrete, Răzvan Voncu
reevaluează, spectaculos aș spune,
una din marile figuri ale culturii
noastre, plasată, încă de la istoriografia
romantică a secolului XIX, într-un
con de umbră, subevaluată; Răzvan
Voncu ne propune, cu argumente
solide, un alt Brâncoveanu decît
(numai) cel al lumii eclesiastice care
l-a trecut în Calendarul Ortoditx și
a credincioșilor care îl celebrează
în fiecare an, la 16 august, un intelectual
„în toată puterea cuvîntului”, cum
spune istoricul literar, un om „de
înaltă cultură”, care a imaginat, în
urmă cu trei sute de ani, un program
cultural, plasat în zorii epocii moderne;
„un mare consumator de cultură și
un om cu gust sigur și rafinat”, ctitor
al unor edificii - palate, biserici,
mănăstiri - care poartă apăsat „amprenta
gustului său artistic”, a ceea ce se
numește stil brâncovenesc, cunoscător
al numerologiei, meșteșugului cifrării
și al artei oratoriei, privilegiind cultura
scrisă, cartea (și „exportul” ei: „Georgia,
unde tiparul se întemeiază exclusiv
pe baza sprijinului lui Brâncoveanu,
spațiul arab, în care primele cărți
tipărite provin din Țara Românească
ș.a.m.d.”, notează Răzvan Voncu),
pasiunea „pentru cuvîntul frumos,
scris sau rostit, pentru arhitectură și
pictură, pentru gastronomia rafinată
și oenologie, pentru costume și
ceremonial” - acesta este portretul
„noului” Brâncoveanu din admirabilul
studiu al istoricului literar. În același
orizont al recuperării și reevaluării
abordează Răzvan Voncu Epoca
Luminilor (despre care studenții de
altădată erau învățați că se numește
„perioada veche”), demontînd clișee
cu care nu puțini operează în istoria
culturală a secolelor XVIII și XIX;
Școala Ardeleană a fost dintotdeauna
(mai este și azi?) un subiect antipatic,
neinteresant pentru publicul larg
și chiar pentru curricula preuniversitară,
accesibil, mai degrabă, unor specialiști
precum Florea Fugariu, refuzat discret
chiar și de studenții la Litere, care
caută, în primii ani, mai ales mărcile
„literare” creatoare de emoții și
„impresii”, iar necunoașterea limbii
latine (s-a renunțat, din cîte știu, și
la biata oră săptămînală de la gimnaziu
și liceu) și, horribile dictu, „reticența
autorităților comuniste” care „au
trimis Biserica Unită cu Roma în
catacombe” au adîncit încă mai mult
o „lacună gravă”. Efectele? Absența
circulației operelor unor ctitori ai
conștiinței naționale moderne „explică
în bună măsură de ce și după prăbușirea
regimului comunist continuă să
prolifereze în spațiul public tot soiul
de derive identitare, de la tracomanie
la neo-pășunisme”. Răzvan Voncu
corectează net această lacună și pune
lucrurile la punct, insistînd, iarăși cu
argumente incontestabile, asupra
dimensiunii naționale și europene
a Școlii Ardelene. În aceeași ordine,
decalajele de receptare explică, în
viziunea lui Răzvan Voncu, absența
lui Ioan Budai-Deleanu dintre „valorile
de primă mărime ale literaturii noastre”;
reintegrîndu-l pe Budai-Deleanu în
seria enciclopediștilor, alături de
Cantemir și Hasdeu și repoziționînd
scriitorul în canon, istoricul literar
reevaluează Țiganiada, „prima
capodoperă a poeziei românești” și
„precursoarea evidentă a modernității
noastre poetice”. Sînt de părere că,
totuși, poezia noastră modernă începe
cu Psaltirea lui Dosoftei. În orice caz,
aceste recuperări și reevaluări mută
începuturile modernității noastre cu
cel puțin un secol înainte de momentul
„convenit”, prima jumătate a secolului
XIX și, după unii, epoca „Junimii”;
o judecată de situare sigură și temeinic
susținută cu argumentele textelor și
ale istoriei culturii.
Studiile despre Ion Creangă, „cărturarul
ascuns”, Ioan Slavici, cel din
publicistica politică, Constantin Stere,
„foarte aproape de a reuși un mare,
un uriaș roman”, Emil Gîrleanu care
„nu este un autor de literatură pentru
copii” și despre cele trei cărți scrise
de Emil Cioran la Paris, în românește,
în anii ‘40, exprimînd tipologia rară
a scriitorului „care trăiește simultan
în două culturi”, dar, mai ales, Dosarul
avangardei împlinesc profilul primei
secțiuni a cărții, Revizitîndu-i pe clasici;
în acest din urmă studiu, Răzvan Voncu
recuperează un nume complet uitat
între fișele celor pasionați de Avangardă,
pe Sesto Pals de la revista interbelică
„Alge”, vorbește despre a doua posteritate
a lui Geo Bogza (adaug la poezia
acestuia, redescoperită de poeții
generațiilor noi, Jurnalul de copilărie
și adolescență, titlu foarte important
pentru istoria unei specii literare pe
nedrept trecute la „periferia literaturii”),
îl reevaluează pe Sașa Pană,
cel din medalioanele, eseurile și
profilurile literare care interesează
„în cel mai înalt grad istoria atît de
aparte a avangardei românești” și
pe Sebastian Reichmann, un poet care
„se cere încă «descifrat» în «pivnițele»
adînci ale scrierilor sale”. În Dosarul
avangardei, Răzvan Voncu emite o
ipoteză care reașază în alte dimensiuni
însăși istoria literaturii noastre: „istoria
literară începe să conștientizeze că
există un al treilea pol al literaturii
române de după Primul Război Mondial,
distinct de cel modernist și cu atît mai
mult de cel tradiționalist: pol care
începe cu Tristan Tzara, continuă
cu Vinea și grupul de la Contimporanul,
se maturizează în faza unu,
se radicalizează prin Alge, pentru a
se reconstrui pe baze conceptuale noi
după 1945”; se cuvine să luăm în
seamă cu toată atenția ipoteza lui
Răzvan Voncu fie și numai pentru a
lămuri dacă Avangarda e, în adevăr,
un pol magnetic al literaturii noastre:
avem acum și mijloacele (ediții critice,
exegeze ample, acces la fostul „fond
special” al bibliotecilor publice) să o
facem. În a doua secțiune a volumului
său, Istorii recente, Răzvan Voncu
explorează opere și scriitori contemporani
cu o valoare certificată, adăugînd,
însă, mereu o nuanță, o judecată de
valoare originală, o părere sau o ipoteză
profilurilor deja consacrate ale lui
Zaharia Stancu, un caz în care opera
a fost devorată de personalitatea celui
care a creat-o, Marin Preda, ferindu-se
de eroarea de a aplica romanelor o
grilă de lectură „tiranic-estetică”,
N.Steinhardt, a cărui operă este una
din cele mai însemnate din cultura
română, „acoperind un vast teritoriu
al gîndirii, artelor și literelor”, D.R.Popescu
și capacitatea de a se reinventa cu
fiecare carte nouă, Fănuș Neagu, al
cărui roman Frumoșii nebuni ai marilor
orașe este „o mare elegie a iluzoriei
evadări obținute prin intermediul
alcoolului sau al iubirii”, Augustin
Buzura și opera sa publicistică din
revista „Cultura”, scrietorul Grigore
Arbore, Ioan Es.Pop, „cel mai important
poet afirmat după 1989”, Gabriel Chifu,
un poet care „dezmărginește sistematic
ființele și lucrurile”. Între aceste
(re)confirmări, cu definiții care se rețin
și judecăți de valoare nete, Răzvan
Voncu găsește o altă „cărămidă” din
trecutul literar recent, Oase plîngînd,
„cel mai slab receptat” volum al lui
Nichita Stănescu; și în acest caz, de
limită aș spune, Răzvan Voncu este
categoric, iar analiza sa, fără cusur:
„În acest sens, aș avansa ipoteza că
Nichita Stănescu, tenace risipitor de
ocazionale, nu a scris de fapt niciodată
ocazionale. Toate poemele scrise pe
colțul unui șervețel, pe pereții unor
hetaire sau dictate mesenilor sunt
eboșe, schițe, fragmente ale unui
mereu reluat și niciodată încheiat
Discurs despre Poezie”. În adevăr, să
ne întrebăm împreună cu Răzvan
Voncu: a scris Nichita Stănescu
„ocazionale”? Răspunsul poate fi căutat
în afirmațiile făcute în legătură cu
„ocazionalele” lui Eminescu.
Spre deosebire de alți tineri și mai
puțin tineri iconoclaști, fără vînă și
fără „maneră”, Răzvan Voncu nu-și
uită profesorii, le urmărește cărțile și
se întîlnește cu aceștia într-un spațiu
comun de cercetare; Paul Cornea și
lectura interdisciplinară a faptelor de
cultură, Dan Horia Mazilu și breșele
pe care le operează în „zidul compact
al prejudecăților privitoare la cultura
Evului de Mijloc”, Eugen Negrici și
renașterea interpretării literaturii
române medievale, într-o substanțială
reformă a canonului literar medieval
– foștii magiștri, partenerii de dialog
de azi. Cît privește stricta actualitate
literară, Răzvan Voncu crede, cu
dreptate, că trăim o epocă a schimbării
codurilor de lectură și de paradigmă
în literatura română. Cu autorul
Arhitecturii memoriei, istoria literaturii
noastre e pe mîini bune, Răzvan Voncu
fiind unul dintre protagoniștii promovării
acestor noi coduri de lectură și un
martor lucid, avizat al noii paradigme
literare.
