Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Nota de plată de Magdalena Boiangiu


Părinţii mănâncă struguri acri şi copiilor li se strepezesc dinţii. Dora, personajul principal din piesa lui Bärfuss, este aşa cum credea Rousseau că e omul: el s-a născut bun. Şi tocmai această bunătate (inocenţă) o diferenţiază de restul lumii: de îndată ce renunţă la medicaţia menită să o facă asemeni celorlalţi, destinul Dorei se rătăceşte prin lume. Ea trăieşte printre nevrozele părinţilor, printre limitele şi eşecurile generaţiei lor, acumulând povara neputinţelor, a violenţei, a indiferenţei. În spectacolul lui Radu Afrim, Dora evoluează în această lume artificială, mereu veselă, ca râsetele de la sitcomuri, saturată de culori tari, luminată mai mult decât e necesar, lumina excesivă ca şi întunericul ascund tot, un univers înfricoşător prin inadecvarea lui la orice fel de nevoie omenească. Un vis urât, cu toate că e atât de frumos colorat, începe să se desfăşoare pe scenă: oamenii vorbesc fără să se înţeleagă, tandreţea e înlocuită de violenţă, iubirea e un raport de forţă, e o lume aidoma celei reale, dar din ea a dispărut cu totul dinamica sentimentelor. Tatăl Dorei e un neputincios răsfăţat, mama ei are forţa impulsurilor necontrolate, un cuplu dotat cu autoritate de societatea tradiţională, dar incapabil să şi-o exercite. O sexualitate liberă, lipsită de bucurie, redusă la gesturile unui viol în grup. Constantin Cojocaru caracterizează caricatural absenţa bărbăţiei la bărbatul capricios cu scurte şi dureroase străfulgerări de luciditate. Lucia Ştefănescu, mamă iubitoare, trece mereu pe lângă adevărul Dorei, autoare fără de voie a tragediei. Beneficiari ai libertăţii obţinute de generaţia care a luptat pentru “puterea florilor” ei alcătuiesc o lume unde libertatea a devenit instrumentul indiferenţei, al cruzimii, al ne-simţirii. O generaţie care îşi trăieşte un zgomotos faliment moral, după ce a vibrat pentru dramele din Vietnam şi Cambogia, determinând retragerea americană nu şi pacea în regiune, după ce a erodat codul moral al tradiţiei, după ce au dispreţuit valorile materiale şi avantajele oferite de ele, s-au repezit să le acumuleze, determinând relativizarea convenţiilor nu şi instaurarea adevărului. Acolo unde compasiunea a murit, nici ştiinţa nu poate rezolva situaţiile conflictuale: doctorul jucat de Ioan Coman e mereu în urma realităţii, pe care nu o acceptă, dar nu ştie s-o vindece. Fără curajul impulsurilor lui, Mihai Calotă îi dă târcoale Dorei, speriat parcă de vitalitatea ei. Din alte vremuri, Alexandru Palade, tatăl lui, presimte mai curând decât înţelege tragedia care dă târcoale şi asistă neputincios la consecinţele ei. Acest grup de interpreţi este purtătorul severei judecăţi morale produse de regizor: realitatea lor scenică e construită din ticuri şi scheme de comportament, momentele cântate şi dansate accentuează convenţia unei lumi care a vrut să refuze convenţiile. În acest grup performanţa actoricească poate fi apreciată doar în funcţie de felul cum se înscrie în discursul regizoral şi merită să apreciem disciplina unor actori de performanţă, colorând aici cu strictul necesar apariţiile lor scenice.

Mecanismul spectacolului e bine gândit şi nu sunt puţine momentele când ideea provoacă vibraţia sentimentului: scena fără cuvinte de după viol, când peste trupul ghemuit la pământ al Dorei trec indiferenţi cei care o cunosc şi necunoscuţii, e o imagine extrem de percutantă a singurătăţii în mulţime. Momentele cântate şi dansate sunt în general eficiente pe plan artistic, dar uneori propria lor dinamică le îndepărtează de tensiunea scenariului dramatic. Între urâtul lumii şi frumuseţea necesară scenei, Radu Afrim construieşte grandios, dar nu îndepărtează întotdeauna schelele şantierului.

Interpretare, în sensul în care noţiunea presupune şi o a treia dimensiune a personajului, produc Karl Baker şi Elena Popa. Bărbatul se aruncă pe o ocazie şi îşi etalează fiinţa animalică, străbătută din când în când de bănuiala că Dora, copilul-fată-femeie de lângă el, funcţionează în alt registru decât cel obişnuit. Bănuială stinsă la iuţeală. Actorul rezumă bruta dintr-o fiinţă asemănătoare omului. Performanţa Elenei Popa e mai greu de explicat: candoarea, curiozitatea, bucuria constituie straturile unui suflet care îşi refuză suferinţa, traversează smârcurile vieţii fără să se maculeze, într-o splendidă demonstraţie de naturaleţe. Naturaleţe alcătuită cu savant meşteşug de o actriţă stăpână pe mijloacele ei. Da, de la natură omul se naşte bun. Cei care se păstrează aşa sunt doar produsul minunatelor artificii ale artei teatrului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara