Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Nostalgii lucide de Radu Ciobanu


Printre genurile literare, evocarea, supusă, cum e, fluctuaţiilor umorale şi capriciilor memoriei afective, face figură de artă minoră. Ceea ce nu-i diminuează nicidecum importanţa. Se pare că sub influenţa profesorului Liviu Rusu, „cerchiştii” se dedau unei subtile delectări cultivând artele minore, iar „Revista Cercului Literar” le consacra cu regularitate chiar o cronică. De fapt, în tot ce făceau, ei investeau aceeaşi rigoare întemeiată pe o impunătoare cultură frăgezită cu spirit: au fost, sunt nişte foarte serioşi oameni de spirit. Calitate cât se poate de evidentă şi în volumul de Eseuri al lui Ştefan Aug. Doinaş, apărut postum, prin grija d-lui Stelian Ţurlea, în „Biblioteca Ziarului de Duminică”. Sunt reunite aici articolele pe care autorul le-a publicat săptămânal, vreme de aproape doi ani, în numitul ziar, iar iniţiativa editorului se constituie acum într-o surpriză agreabilă şi, mai ales, memorabilă, întrucât oferă imaginea unui Doinaş „în civil”, relaxat, fără discretu-i nimb aulic, dar convocând, cu o nostalgie lucidă şi deplin fair play în evaluările sale retrospective, personalităţi şi personaje care i-au marcat într-un fel sau altul devenirea.

Parcurgând aceste pagini, cădem din loc în loc peste câte o reflecţie generalizatoare: „Mi se pare limpede că ’ne ţesem’ viaţa într-o dulce inconştienţă şi că numai de la un anumit punct al ei ne dăm seama de ceea ce suntem şi de ceea ce urmează să devenim.” Dincolo de aparenţa de truism, e disimulat aici tragismul intrinsec al acelui „anumit punct” în care se află memorialistul la data evocărilor: punctul de unde se distinge cu claritate în faţă capătul drumului sau „ceea ce urmează să devenim.” Momentul e cu atât mai tensionat cu cât e însoţit şi de teama că episoade semnificative ale trecutului au tendinţa să se sustragă memoriei: „De fiecare dată am sentimentul că izbutesc să reţin o întâmplare extrem de importantă pentru mine care riscă să se piardă cu totul, întrucât are un caracter deosebit de evanescent. Să fie timpul care erodează toate suprafeţele, ştergând inscripţiile cele mai preţioase?” Remarca şi interogaţia, evident retorică, îi sunt suscitate în cursul evocării lui E. Lovinescu. Ele sunt însă active, chiar dacă nemărturisit, în toate evocările. Ştefan Aug. Doinaş nu-şi dezminte nicăieri în aceste pagini organica-i discreţie, el nu-şi exhibă aprehensiunile şi nu va putea fi surprins lamentându-se, dar peste tot, în subtext, ca o apă freatică, poate fi percepută nu teroarea, cuvântul ar fi excesiv, dar neîndoielnic o anumită angoasă a trecerii.

Cu toate acestea, tonul evocărilor rămâne în general de o senină detaşare, umbrit doar pe alocuri de câte o undă de amărăciune sau luminat în altele de umor. Nicăieri, însă, vreun resentiment, vreo ironie toxică. Unele evocări - Mihai Vitez, Ion Motoarcă, Ghiţă Maghiaru, Olga Caba, Al. I. Ştefănescu - se constituie aproape în întregime din episoade anecdotice. Dar cele mai multe sunt concepute în cheie gravă şi, reflexive, autoreferenţiale, glosează destinul celor evocaţi, aducând aprecieri şi detalii preţioase asupra relaţiilor acestora cu autorul sau cu Cercul Literar de la Sibiu. Într-atât încât din aceste detalii diseminate de-a lungul întregii cărţi, se pot reconstitui întregi episoade mai puţin cunoscute din biografia evocatorului ori din istoria Cercului.

Evocările poartă ca titlu numele celor evocaţi şi sunt în marea lor majoritate inedite. Doar prima, Lucian Blaga, reia în parte alocuţiunea rostită la centenarul celui căruia cerchiştii îi fuseseră „adevăraţii şi singurii săi discipoli prin ceea ce ne despărţea de el”, numindu-l Tao. Finalul evocării reia, de altfel, imaginea sfârşitului din poemul de notorietate al lui Doinaş, Moartea lui Tao, unde magistrul, excedat de mizeria trupului, „a murit de scârba infinită că trebuie să moară.” Dacă aici se regăsesc lucruri îndeobşte cunoscute, reluate însă în formulări proaspete, celelalte evocări devoalează numeroase detalii uitate sau ignorate. Un exemplu eclatant de echilibru şi bun simţ poate fi evocarea lui Ov. S. Crohmălniceanu, cel care, în anii de interdicţii şi ai „prieteniilor primejdioase”, i-a stat alături cu o mână mereu întinsă, fără ca Doinaş să i-o fi cerut. Şi nu numai lui, ci, riscând, în temeiul valorii pe care le-o intuia, deopotrivă celorlalţi cerchişti: „Croh şi-a păstrat nealterată preţuirea pentru ei, adesea entuziastă, şi i-a ajutat din toate puterile sale.” Într-un moment când criticul, care-şi are neîndoielnic păcatele sale, e hulit de mulţi, Doinaş are curajul de a susţine că „A ignora aportul lui Croh, în acele momente când semnele rezistenţei culturale nu puteau să se manifeste decât în mod timorat, înseamnă a nu vedea rolul pe care criticul l-a jucat realmente în viaţa noastră literară.” Cu acelaşi respect al dreptei judecăţi, expurgată de orice infiltrări ale umorilor negre, sunt conturate ferm şi memorabil şi efigiile unor George Ivaşcu sau Geo Bogza, cel cu „mersul lui de inginer hotarnic şcareţ măsura parcă latifundii literare proprii.” În general, caracterizările conclusive ale lui Ştefan Aug. Doinaş, concise, esenţializate, au virtuţi epigrafice: „Lucian Blaga a avut tăria să demonstreze, pentru sine şi pentru cei ce vin în urma sa, că nu toate geniile acestui popor sunt lichele.” I. D. Sârbu, pe care epoca „l-a jupuit de viu ş…ţ a fost un om care şi-a învins destinul la modul tragic al eroilor elini.” După cum E. Lovinescu, cunoscut în ultimele luni ale vieţii, „ş…ţ pare o efigie ştearsă, un fel de Don Quijote al literelor române, surprins în momentul când tocmai îşi scotea viziera şi îşi lepăda lancea cu care dărâmase şi înălţase o serie întreagă de mori de vânt.” Unele imagini surprind prin insolit şi aruncă reflexe jucăuşe peste un profil sobru, de-acum canonizat. Cine ar bănui, bunăoară, în: „Un băieţaş de vreo 6-7 ani, uitându-se cu gura căscată la icoane şi prapuri, întorcând spatele altarului, spre stupoarea sătenilor care nu mai văzuseră în biserică un ’domnişor’ atât de prost crescut” – pe viitorul Ovidiu Cotruş? Alteori, în aceeaşi manieră colocvială, sunt clarificate aspecte încă nedesluşite din istoria Cercului. Astfel, Dominic Stanca, apărut printre cerchişti abia în 1947, în etapa clujeană, se află în percepţia comună într-o postură de intrus. Evocându-l acum cu nedisimulată tandreţe, Doinaş atestă nu numai că a reuşit „ş…ţ să se impună în ochii noştri ca al patrulea poet al Cercului Literar”, ci îi şi precizează statutul de cerchist într-o formulare de asemenea memorabilă: „Aş îndrăzni să spun că destinul său ţine de un fel de paradox al postumităţii: un poet mort este recuperat şi ataşat unei mişcări literare care murise înaintea lui.”

Dar poate cea mai dramatică evocare este cea a lui I. Negoiţescu, copilul teribil al Cercului. Relaţiile dintre cei doi au fost fluctuante şi au sfârşit pentru amândoi dureros. Cu toate astea, memorialistul se străduieşte să-şi păstreze şi aici luciditatea în evaluarea lor retrospectivă. După ce recunoaşte „curajul său intelectual şi civic”, reproşându-i exhibiţionismul care în ochii multora îi anula valoarea, Doinaş îl situează fără echivoc pe cuvenita treaptă a valorilor: „Personal, susţin că I. Negoiţescu rămâne unul dintre cei mai importanţi critici literari ai epocii dictaturii comuniste.” Pentru ca, în final, evocarea să dobândească subit tonul unei tulburătoare confesiuni: „În timpul ’Pieţei Universităţii’ mi-a reproşat telefonic faptul că nu m-am implicat. Dar reproşul esenţial se referă la Academia Română: ar fi vrut să refuz a deveni membru, sau – dacă accept – să provoc un scandal imens, demascând prezenţa în acest for a unor politicieni siniştri. Refuzul meu de a-i urma recomandarea a determinat ruptura unei prietenii de o viaţă întreagă. Ultima mea scrisoare, nedeschisă, a rămas pe noptiera sa din spital: n-a mai dorit să asculte ce aveam de spus...” Şi, peste câteva rânduri, ca uşa ce se închide asupra unei odăi interzise: „Acestea sunt lucrurile care pot fi spuse despre I. Negoiţescu. Celelalte, multe, trebuie – cred eu – trecute sub tăcere.” Într-un astfel de loc – şi nu e singurul – orice comentariu îngheaţă.

Curios e că Radu Stanca şi Eta Boeriu, care i-au fost lui Ştefan Aug. Doinaş deosebit de apropiaţi şi dragi, nu se regăsesc în aceste evocări. Dar, poate că, după înfioratul poem Elegia de la Cluj, în care a consacrat, ca într-o piatră de chihlimbar, unicitatea fiinţei celor doi, va fi simţit că orice cuvânt adăugat ar fi o impietate...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara