Sînt momente cînd, ieşind puţin din circuit, nu eşti la curent cu tot ce se întîmplă, cultural, prin tîrg. Dar, vorba ceea, prietenul la nevoie se cunoaşte. Datorită unuia dintre ei am aflat de faptul că a sosit la Bucureşti compania de dans a lui Philippe Decoufle si am reuşit să văd "Sombreros", un spectacol-poveste de un mare rafinament, o poveste filosofică plină de ludic, de ironie, o poveste pe muchie de cuţit între fantastic şi realitate, între virtual şi concret despre fiinţă şi umbra ei, despre căutare, despre iubire, despre cuplu, despre bărbat şi femeie, despre om şi propriul ego, propriile obsesii, frici sau exuberanţe, despre prelungirea stranie a fiinţei în zeci de forme ale umbrei, ale eu-lui. O performanţă magică! Un ritual discret al fantasmelor, al dialogurilor, o uluitoare coregrafie care subliniază continuu miracolul corpului unor dansatori de elită, o tehnică senzaţională în folosirea video-ului, a luminilor, fără a face din asta nici un fel de demonstraţie ci, dimpotrivă, subliniind o dorinţă enormă de joc de idei şi detalii, de şarjare a iluziei. Pe scenă, o bucurie teribilă de joc şi joacă, o energie subtilă, ca şi umorul consistent, o plăcere de a tinde spre perfecţiune, o suită de elemente coregrafice interpretate dumnezeieşte, cu poftă, cu chef, cu rigoare, cu infinită disciplină. În fosă, doar doi muzicieni şi un pian cu coadă, clape, un pickup, elemente de percuţie şi patru sau cinci tipuri de saxofoane, o muzică live de mare calitate. Nici o graniţă între unii şi ceilalţi, între dans, sunet şi cuvînt. Muzica, muzicienii şi instrumentele lor - un protagonist real, care a însoţit şi a sporit toate fantasmele lui Decoufle. Şi visul meu.
Exact la o săptămînă, o prietenă mă face atentă că la Teatrul Naţional va fi un spectacol mai special de muzică şi poezie: Angela Gheorghiu, Dan Grigore, un pian Yamaha şi invitaţii lor. Am înţeles iute că este un happening, o idee prin care Caramitru a ştiut, cu flerul binecunoscut, să speculeze o situaţie şi, în consecinţă, am ştiut exact la ce merg. Mi-am pus spiritul critic în paranteză şi mi-am oferit bucuria amintirilor şi cadoul de a o asculta pe viu, după ceva vreme, pe Angela Gheorghiu. Dincolo de comentariile de toate felurile, starea mea subiectivă a dorit să aleagă numai miracolul unei întîlniri. Chiar aşa, făcută din fragmente, din improvizaţii, din mai multă sau mai puţină inspiraţie, din mai multă sau mai puţină măsură. Pentru mine a fost o emoţie care a atenuat complet murmurul celor nemulţumiţi. Trecutul şi prezentul se disputau în mine, în ceea ce înseamnă pentru mine: Dan Grigore şi starea de zbor după un concert al domniei sale din 1985, de la Ateneul Român; Johnny Răducanu şi fanteziile lui pe clape, cultul prieteniei, simţul acut al muzicii şi al valorii, felul în care a însoţit mari artişti ca Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Ion Caramitru, neputinţa de a face compromis şi dragostea lui fără limite pentru Nichita, Pleşu, Dan Grigore...; felul inegalabil, unic în care Ion Caramitru spune poezie, mai ales Eminescu. Este imposibil să uit spectacolele lui cu Maestrul Dan Grigore de la sfîrşitul anilor optzeci de la Ateneu, de la sala Radio sau de aiurea, stări de graţie, de alunecare în eul profund al conştientului şi subconştientului. Privindu-i acum, la un moment dat am simţit că s-a strecurat, pe undeva, Cela Delavrancea cu hazul ei nebun. Şi toată adolescenţa şi studenţia mea, formidabile, rebele, cu acces la miracolul din care ei toţi, protagoniştii acestui happening fac parte. Altfel fiecare, cu poveşti diferite, cu timpi diferiţi, cu acompanieri diferite, în sensul proustian al expresiei; Victor Rebengiuc şi "Şalul negru" al lui Puşkin sau monologul lui Prospero rostit cum n-am mai auzit pînă acum, alb, straniu, de aproape şi de foarte departe. Simţeam şi auzeam mirajul Veneţiei noastre de demult şi de oricînd, Avignon-ul, George Banu şi telefonul dat lui Radu Penciulescu; Horaţiu Mălăele şi Emil Brumaru, Vlad Mugur, cel care va fi mereu între noi, că vrem sau că nu mai vrem, Marina Ţvetaeva şi pletele mele despletite pe peronul gării din Iaşi în căutarea lui Brumaru şi a unei lumi halucinante care îşi odihneşte, uneori, neliniştile pe canapeaua din biblioteca mea; Radu Beligan şi voluptăţile inteligenţei. Angela Gheorghiu şi aria fabuloasă a Toscăi, Vissi d'arte, cîntată ca în transă nu doar de o soprană atît de mare, ci de un artist profund, care ştie să rişte, să se "vîndă" şi să se dăruiască atît de generos. Ca în seara despre care povestesc. Un alt vis din care trecutul s-a strecurat în prezent şi a făcut magia ca să-i mai văd împreună pe aceşti artişti mari. Prospero şi insula nostalgiilor.
