Virgil Podoabă, în calitate de coordonator al unui proiect CNCSIS, foloseşte în egală măsură entuziasmul unor critici tineri şi experienţa unor vechi cunoscători pentru a readuce în atenţia cititorilor o parte a literaturii româneşti anterioare momentului 1989. Dorinţa sa este de a se opri cu studiile sale la perioada optzecistă, deoarece optzeciştii sunt în plină creaţie şi azi, şi prin urmare nu şi-au spus (încă) ultimul cuvânt în materie de creaţie livrescă; cei aflaţi cu o rigoare permanentă sub lentila lupei sale critice sunt autorii "obsedantului deceniu" şi ai anilor imediat următori, fundal ai unei liberalizări factice. Pentru el aceşti autori au meritul de a fi un emiţător de idei literare din spatele măştii circumstanţiale a compromisului politic. El refuză o condamnare a lor în bloc, după cum s-a încetăţenit practica post '89, şi le acordă şansa de a fi - totuşi! - nişte autori valoroşi ai epocii lor de creaţie, care au încercat să înnobileze ceea ce la noi a fost o cultură ocupată/parazitată ideologic.
Demersul său vizează autorii preoptzecişti - deoarece aceştia din urmă sunt încă activi, şi drept urmare o critică "in integrum" a operei lor ar fi peremptorie. Din echipa de analiză fac parte universitari şi critici braşoveni, ca asist. drd. Georgeta Moarcăş, Evelina Cârciu, Adriana Stan, conf. dr. Caius Dobrescu, sau timişoreanul Florin-Corneliu Popovici şi Melinda Crăciun din Târgu-Mureş, ori critici vechi, ca prof. dr. Alexandru Cistelecan sau conf. dr. Gh. Pelian - sau coordonatorul lucrării. Cercetarea astfel închegată joacă în egală măsură rolul unui schimb util de experienţă între generaţii şi rol soterologic pentru opere condamnate pe nedrept. 32 de scriitori, o operă extinsă pe aproape 3 decenii - de la Gellu Naum la Eugen Uricaru, trecând prin experienţa universului marginal al lui Barbu, a celui recluzionar al lui Goma ori prin experienţa lumii rurale în disoluţie a lui Preda. Textele volumului colectiv sunt concepute mono- sau plurivalent, în funcţie de experienţele critice anterioare ori în funcţie de economia operei; "feţe ale lui Ianus" ori analize cât mai ample posibil ale unor scrieri considerate a fi emblematice pentru o întreagă existenţă auctorială. Demersul prof. Podoabă e, conform propriilor afirmaţii, continuarea unui proiect iniţiat de revista "Vatra" din Târgu-Mureş în anul 2004; publicaţia, în numerele sale 3-4, îşi propunea să revalorifice "porţiuni" ce sunt semnificative din literatura noastră contemporană - cu sau fără succes la public, în epoca publicării, dar întotdeauna remarcabile prin scriitură şi semnificaţii. Pentru prof. Podoabă este, mai ales, demn de observat că valoarea criticii nu constă numai în oglindirea pertinentă a unor intenţii auctoriale ideatice sau narative, ci înseamnă un act justiţiar necesar - o reconfigurare - cu mijloacele criticii actuale - a unui atât de necesar echilibru între antiteze conform vechiului model critic heliadian.
Premisele teoretice ale volumului sunt conturate analitic de către Rareş Moldovan - raportul dintre rezistenţă şi compromis în perioada comunistă. După el literatura este intrinsec originală şi extrinsec ideologizată prin intermediul unor "puncte de sutură" ideologice menite, crede comentatorul, să "adoarmă" vigilenţa cenzurii revoluţionare. Aceste "colonii" permit în bună măsură talentului să subziste - compromisul nu este decât aparent, la temelia scriiturii de atunci fiind plasată logica "cibernetică" - funcţionalizarea concepţiei "despre lume şi viaţă" în scopul transmiterii unor idei "subversive", care individualizează autorul "obedient" în creator. Literatura - conchide Moldovan - este structurată volitiv pe niveluri de creaţie şi percepţie, în aşa fel încât protestul să răzbată din spatele "liturgicului" dogmatic.
În analiza propriu-zisă a autorilor selectaţi spre a face parte din această operă colectivă se pot uşor observa reverberaţiile acestei analize globale introductive. Tipologiile globale care subzistă în analiza fenomenologică a literaturii perioadei comuniste sunt, credem, reprezentate emblematic de critica romanului Groapa a lui Eugen Barbu, critica a două dintre operele lui Paul Goma - determinat să plece din ţară de refuzul constant al compromisului, deşi ficţional - şi analiza operelor lui Marin Preda, aflate sub semnul unui "Glas din pământuri" după Anca Haţiegan. La Eugen Barbu Mihaela Ursa află fundamentele matriciale ale iniţierii într-una din mahalalele bucureştene şi expresivitatea uneori sălbatică şi alteori răscolitoare a traiului într-o astfel de zonă aflată la hotarul dintre pragmatismul urban şi auroralul sătesc; Andreea Petre se prevalează de dimensiunile pur ideologice ale operei lui Barbu, pentru a reface traiectul relaţiei autor/dogmă politică - mahalaua Cuţaridei fiind scena pe care se joacă drama recurentă a unei speranţe într-o viaţă mai bună în sensul vederilor de la data publicării cărţii ale partidului-stat.
La Marin Preda Haţiegan observă dichotomia dintre intenţie şi realitate epică. Ţăranii, care pentru scriitor par să fie o lume aparte, dominată de legi nescrise care intră în contradicţie cu noua realitate politico-socială impusă de comunism, sunt viscerali de violenţi în apărarea în orice fel de împrejurări şi fără economie de mijloace a propriului adevăr - în ritmul darwinian al selecţiei naturale. Nu există dreptate socială -, ci numai tehnica supravieţuirii într-o lume ce se arată permanent ostilă; ţăranul este măcinat de veşnica foame a pământului - unicul fapt ce, esenţial, constituie legătura şi, în egală măsură, neînţelegerea sa cu lumea. Ritmurile noii lumi dorite de comunişti - cărora li se raliază Niculae Moromete - sunt numai o mărturie a faptului că "timpul nu mai are răbdare" - şi că haosul se ascunde sub aparenţele benefice ale unei "noi ordini". Marin Preda, ca şi Eugen Barbu, nu e un dizident -, ci numai un autor care întreprinde în plan literar acele "colonii" ale realităţii în propria sa artă spre a reda ritmurile vieţii rurale - trecut auroral al iniţierii vs. prezent halucinant al haosului. Niculae Moromete e, din perspectiva autorului, cel care încearcă să lege două lumi - eşuând însă lamentabil. Pentru Marin Preda ţăranii par să fie nişte păcăliţi ai istoriei.
În ceea ce-l priveşte pe Goma Al. Cistelecan are în vedere Uşa..., iar Anca Haţiegan se preocupă de volumul Ostinato. Autoarele surprind fineţea de concepţie şi evoluţie a celor care formează "osatura" volumelor - personajele, disonanţa călău/victimă şi recurenţa răului - ce transformă indivizii trecuţi prin puşcării din raţiuni politice în simple fantoşe ale regimului. Spre deosebire de alţi autori Paul Goma este cel ce refuză masca ideatică pentru un adevăr ce nu poate fi trecut sub tăcere din simpla dorinţă de-a supravieţui ca om creator de operă. Trecut însuşi prin persecuţiile regimului, Paul Goma nu este un tenace supravieţuitor care adoptă o tactică necesară a compromisului de circumstanţă, ci preferă rolul eternului damnat în ţara sa. Pentru el politicul ideologizant presupune totala şi definitiva înstrăinare a individului faţă de sine, riscul pierderii credibilităţii în faţa propriei persoane în favoarea unui trai facil, dar în chip neîndoielnic previzibil, ca o piesă de teatru jucată în faţa unor snobi. Literatura lui Goma e dominată de principiul recluzionar al temniţelor interioare - odată eliberat individul trebuie să iasă în mod necesar (şi) din închisoarea propriilor sale spaime faţă de trecut, un element ce nu pare să fie deloc favorizat de atmosfera permanent suspicionantă a traiului din libertate. El ca scriitor consideră că se impune principial libertatea interioară drept corolar al celei fizice şi renunţarea la obedienţa pur psihologică faţă de uneltele implacabile ale sistemului. Altfel e cu neputinţă de trăit viaţa - premisă a morţii interioare.
Carte coordonată de Virgil Podoabă recurge în egală măsură la memorie ca şi la un set, deloc facil, de semnificaţii pentru a surprinde universal ceea ce apare sau reiese din context în cazul literaturii scrise înainte de 1989. Meritul său este acela de a fi reuşit să înnoiască critica, din perspectiva originalităţii de concepţie şi abordare, fără minimalizări ori supradimensionări meschine. Pentru el ca şi pentru cei coordonaţi de el scriitorul perioadei comuniste aparţine în egală măsură, prin tramă şi scriitură, societăţii vizibile şi universului său interior invizibil - un mod paradoxal şi util, totodată, de a face literatură.
