Deşi nu sunt, de regulă,
naiv, m-au surprins
multe dintre reacţiile
unor aşa-zişi colegi ai
noştri, faţă de situaţia
creată în jurul Uniunii
Scriitorilor, de câtva
timp încoace.
Cel mai tare, însă, m-au luat prin
surprindere (şi, de ce să mint,
m-au îngrozit) urletele de satisfacţie
ale aşa-zişilor noştri confraţi, la auzul
zvonului că Ministerul Culturii ar
putea să încalce Legea 136 şi să nu
finanţeze revistele culturale, iar
publicaţiile Uniunii ar urma să îşi
înceteze apariţia. Să crape, cum
elegant s-a exprimat cineva, care
încă ne este, vrând-nevrând, confrate.
M-a şocat, întâi şi-ntâi, iresponsabilitatea
din spatele bestialelor urlete de bucurie
ale celor care se pretind scriitori. Unele
dintre aceste reviste sunt adevărate
instituţii, care contabilizează o istorie
prestigioasă: „Viaţa românească”
aniversează anul acesta 110 de ani
de apariţie, întreruptă doar de războaie,
„Ramuri” are şi ea 111 ani, România
literară are 48 de ani, „Luceafărul”,
58, iar de „Convorbiri literare” a
auzit, cred, până şi bacalaureatul Claudiu
Komartin. Să îndemni la distrugerea
unor instituţii, într-o ţară care are
atât de puţine, ţine de o profundă
incultură personală. Şi de o iresponsabilitate
demnă de triburile amazoniene, nu de
o literatură care se vrea europeană.
În al doilea rând, m-a uluit ingratitudinea
cu care unii scriitori (cu şi fără ghilimele)
jubilau la auzul ştirii că o serie de reviste
literare riscă să dispară. Cu toţii fiind,
se-nţelege, produsele respectivelor
reviste. Ce-ar fi fost, de pildă, Florin Iaru,
fără sprijinul critic pe care poezia sa –
insurgentă, susceptibilă oricând a fi
suprimată de cenzură – l-a primit, în
presa literară din anii ’80? Fără grupajele
şi paginile care i-au fost publicate în
reviste, în timp ce debuturile editoriale
erau blocate sau întârziate? Ar fi debutat
după 1990, ca alţi colegi ai săi, nu neapărat
mai puţin talentaţi, şi remarcabila sa
„mică revoluţie poetică” nu ar mai fi
interesat pe nimeni. Iar astăzi, când
nu a mai publicat nimic relevant de două
decenii şi jumătate, tot prin articolele
critice din reviste continuă să fie amintit
ca scriitor, iar nu ca gazetar echivoc, la
o revistă de umor cazon. Nu demult,
în România literară a apărut o cronică
la cartea lui de amintiri şi un fragment,
două pagini de revistă, despre poezia
lui, dintr-o teză de doctorat având ca
temă poezia generaţiei 1980.
Nu pretinde nimeni recunoştinţă
eternă, însă un om decent se abţine
să scuipe acolo unde a fost sprijinit
şi promovat, fără să i se ceară nimic
în schimb.
Este incredibilă, de asemenea,
nonşalanţa cu care unii participanţi la
corul urletelor îşi susţin diatribele
împotriva subvenţionării revistelor
literare, în publicaţii aparţinând unor
trusturi de presă aflate în insolvenţă.
De pildă, Matei Martin, un apropiat al
actualului ministru al Culturii şi proaspăt
deţinător al unei funcţii la AFCN (asta
nu e fripturism, desigur, numai la
USR există fripturi!). El îşi afirmă de mai
mult timp opoziţia faţă de Legea 136,
deşi aceasta a fost, recent, omologată
şi de Consiliul Concurenţei, şi de Comisia
Europeană. Problema e că Matei Martin
se face că uită, oportun, faptul că publicaţia
care-l găzduieşte se află, împreună cu
editorul ei, în insolvenţă. Toate marile
trusturi se află în această situaţie, spre
deosebire de Uniunea Scriitorilor,
care, deşi editează 9 publicaţii necomerciale,
este cu toate datoriile plătite la zi.
Or, pentru cine nu ştie, insolvenţa
înseamnă reeşalonarea şi amânarea
la plată a datoriilor acumulate şi ştergerea
unor penalităţi, în primul rând către
bugetul de stat (căci creditorii privaţi
sunt mai puţin filotimi). Cu alte cuvinte,
trăim pe şest pe spinarea contribuabilului,
dar protestăm când statul susţine,
legal şi transparent, în cadrul obligaţiilor
sale constituţionale, publicaţiile de
cultură non-profit. Moral, nu?
Nu mai vorbesc de informaţiile
false, populiste, oferite cu generozitate
celor care nu cunosc situaţia din
literaturile occidentale. În pofida a
tot ce s-a spus şi se spune, nici o
literatură serioasă nu trăieşte fără
reviste literare, şi aproape toate sunt
subvenţionate. Cele mai multe, de
către stat. Marea revistă americană
„Poetry” este subvenţionată de către
guvernul federal al SUA. „La Quinzaine
littéraire” apare cu sprijinul Centrului
Naţional al Cărţii, care, spre deosebire
de AFCN-ul autohton, îşi înţelege
menirea culturală. În Marea Britanie,
Arts Council England, Arts Council
Scotland şi Arts Council Wales sprijină
şi ele publicaţii literare, tipărite şi
virtuale. Marile edituri occidentale, de
asemenea, susţin reviste literare
cunoscute (ca o dovadă că acestea
trebuie susţinute, indiferent de standardul
de viaţă al unei ţări). La noi, cele mai
multe nu plătesc nici timbrul cultural.
Dar a existat şi o parte amuzantă
a campaniei pe care spiritul primar
agresiv a purtat-o împotriva revistelor
culturale. Chiar în timp ce se încingeau
„hore ale bucuriei”, pe motiv că România
literară şi celelalte reviste ale Uniunii
„vor crăpa”, textele unora dintre noii
Calibani erau comentate, cu spirit de
obiectivare şi seriozitate, chiar în
publicaţiile pe care ei le lapidau.
P.S. Nu prea înţeleg ce este şi
cu ce se ocupă Active Watch, dar
fiecare cuvânt al protestului ei faţă de
deciziile USR este o minciună sfruntată:
1) nu am pus pumnul în gură nimănui
(dimpotrivă, cei vizaţi de sancţiunile
Consiliului sunt mai vocali ca oricând),
2) nu am sancţionat pe nimeni pentru
critici, ci pentru aberante acţiuni în
justiţie împotriva USR şi pentru macularea
imaginii publice a Uniunii, şi 3) cele
mai multe acuzaţii la adresa Uniunii
Scriitorilor vin nu din interiorul ei, ci
de la oameni care nu sunt membri
ai USR sau sunt suspendaţi, statutar,
pentru neplata cotizaţiei.
De asemenea, e ridicolă afirmaţia
că au fost excluse din Uniune „nume
mari”. Nici Dan-Mircea Cipariu, nici
Grigore Şoitu nu sunt nişte personalităţi
ale literaturii contemporane. Primul
promitea, cândva, să fie poet, de cel
de-al doilea am auzit cu toţii de-abia
după ce a dat în judecată USR.
