Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Noi contribuţii la biografia lui Nicolae Labiş de Nicolae Scurtu

Biografia şi bibliografia poetului, folcloristului şi traducătorului Nicolae Labiş (1935–1956) nu sunt cunoscute, în întregime, nici de cei doi cercetători şi istorici literari, Nicolae Cârlan şi Mircea Coloşenco, care au investigat, cu răbdare şi pasiune, opera şi, evident, itinerarul fizic şi creator ale acestui scriitor singular al literaturii române.
După cercetarea manuscriselor lui Nicolae Labiş şi după publicarea unor completări, esenţiale, la bibliografia sa, Nicolae Cârlan a tipărit o elegantă şi completă carte1, până în acel moment, ce conţine epistolele trimise şi primite de autorul poeziei Moartea căprioarei.
Între timp au mai fost descoperite şi alte epistole ale lui Nicolae Labiş publicate în revista România literară, precum şi câteva poezii încredinţate lui Gheorghe Achiţei.
Recent am identificat şi epistolele trimise de Nicolae Labiş, pe când era elev la Şcoala de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu“, prietenului său Ion Sârbu (1930–2013), care va deveni un critic literar, prudent, în paginile revistelor „Cronica”, „Iaşul literar” şi „Convorbiri literare”, precum şi un entuziast profesor de emoţii estetice la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
În aceste epistole, scrise cu dezinvoltură şi fără nici un fel obnubilare a faptelor şi evenimentelor din biografia sa şi a colegilor săi de la Şcoala de literatură, Nicolae Labiş se confesează făcând mărturisiri şi aprecieri din cele mai elocvente.
Epistola ce se publică acum, scrisă la doar şaptesprezece ani, e o dovadă a unei indiscutabile maturităţi şi, fireşte, a unei înţelegeri exacte a ceea ce se întâmpla în şcoala amintită aici şi căreia Radu Bîlbîie i-a consacrat o monografie, ce nu poate fi uzitată.

*

[Bucureşti], 30 septembrie 1952

Dragă Ioane,

Mă învrednicesc abia acum să-ţi scriu, din motive de puncte-puncte... M-am stabilit în şcoală şi am început să mă simt mai bine. Am un seminar provizoriu la parter şi ferestrele îmi sunt străjuite de nişte foarte poetice gratii.
De altfel, regimul n-ar fi îndeajuns de rigid dacă n-ar exista tembelismele unor confraţi care îţi toacă „în mod principial“ capul p[en]t[ru] 5 minute de întârziere la seminar, amintindu-ţi de lupta clasei muncitoare, de ataşament ş[i] a[ltele].
În afară de un nume mai cunoscut, Fl[orin] Mugur2, aici nu se găseşte nici un elev, care să-şi justifice într-adevăr prezenţa în şcoală.
În afară de câţiva diletanţi, cei mai mulţi sunt nişte nulităţi îngâmfate care, se pare că n-au altceva de făcut, decât să otrăvească în mod batjocoritor văzduhul cu emanările lor verbale.
Cursurile sunt foarte inegale. Lângă cursuri valoroase, înghit cursuri ca cel al lui Zincă3, în care se spune: „Literatura orală a existat înaintea tiparului, literatura scrisă a apărut după inventarea tiparului. S-au format şcoli cu scopul de a se învăţa carte...“ Hipolit-Hipolitici cred că ar zice: Halal!
Am fost odată la Biblioteca Universităţii din Bucureşti. Proastă, proastă, proastă. Un mod tembel şi necivilizat de a-ţi împrumuta câte o singură carte şi aceea numai în sala de lectură.
La un curs, un profesor, de altfel, dezgheţat, a căutat timp de un ceas să demonstreze că sonetul vocalelor al lui Rimbaud a fost o aiureală şi, în mod concret să arate că „i“ nu poate fi în nici un caz... portocaliu...
Păi, da, avea dreptate, nici Rimbaud nu spusese asta... Dar ce mi-i roşul şi ce mi-i portocaliul, când discutăm probleme mari?!
Şi chiar la cursul de limbă, în cadrul argumentării cunoaşterii perfecte a limbii, profesorul a întrebuinţat în mod incorect anumite neologisme, chiar în frazele cu care căuta să ne determine să facem contrariu.
Totuşi să nu crezi că-i aşa de prost. Deşi nivelul seriei noastre e destul de coborât din punct de vedere artistic (întrebuinţând termeni moderaţi), totuşi noi putem (adică eu) învăţa destule, totuşi mai avem (adică acelaşi eu) destule ocazii ca să recurgem la abilitatea şolticărească mintală pentru a nu da răspunsuri proaste la seminar.
Cred că n-am să dezamăgesc încrederea celor de aici, deşi am şi fost vizat până acum pentru purtările mele cam libere. N-au decât. N-am să mă ameţesc cu atenţii mărunte, n-am să mă încurc în fleacurile acestea.
Aseară am dat drumul la radio şi în sala de mese, sub ochii uimiţi ai puţinilor rămaşi lângă aparat, am dansat până la ora douăsprezece cu o fetiţă foarte simpatică. Ajunsesem să dansăm chiar cântecele ce nu se pretau la aşa ceva, doinele de pildă.
De altfel, tot aseară, după ce-l condusesem pe Friduş4 până la tramvai şi înainte de a începe dansul, mi-am petrecut câteva delicioase clipe întrun parc din apropierea şcolii, cu altă fată care ştie foarte bine să recite versuri franţuzeşti.
Din cauza ei mă ciondănisem cu Ştefania5, care încercase să-mi aducă unele observaţii jignitoare la adresa comportărilor mele. Îmi reproşa că vineri seara, am ieşit în curte îmbrăcat cu pelerina mea ca să nu se vadă că dedesupt nu am decât cămăşoiul mocănesc de noapte şi doi teflici în picioare şi că în acest hal de degradare vestimentară m-am plimbat cu cineva.
Nu ştiu de unde a putut afla toate amănuntele, cred că m-a pândit, şi asta m-a înfuriat. I-am spus nu ştiu ce şi ea s-a întristat, biata.
Când, în sfârşit, i-am spus „noapte bună“ şi m-am dus să mă culc, ea mi-a răspuns topită de un val de romantism: „Mi-ai stricat-o“.
Nu ştiu de ce-ţi spun toate acestea. Poate pentru voluptatea conştiinţei că tu vei tremura din nări şi vei decreta: „bravadă“. Îmi imaginez de pe acum acest aspect, gust plăcerea chioampă a replicii mele tradusă printr-un zâmbet tembel, infantil, neexpresiv.
Am auzit că Friduş nu publică parodia. Nu face nimic, e foarte cunoscută aici. Toţi mă întreabă, cum ţi-a venit ideea? Răspund foarte sincer: „mi-a dat-o cineva“. Şi bineînţeles nimeni nu ştie că acel cineva eşti tu.
M-am întâlnit cu Micu6. Îmi place. Era cu părul la fel de răvăşit precum îi sunt ochii, cu nişte pantaloni cu genunchii lăsaţi, cu un zâmbet serios, răguşit puţin. Avea o ţinută boemă şi demnă şi m-a întrebat de tine.
Prin Bucureşti bate un vânt obositor. Observ la toţi cei ce mai sunt capabili de prospeţime, că această prospeţime erupe în ţâşnituri periodice, în spasme, din timp în timp, ascunsă în adâncuri.
Eu sunt destul de proaspăt. „Lehamitea“ cum îi spui tu îmi face bine, perversitatea care îmi îmbracă exteriorul, îmi apără interiorul de perversitate. Eh, cocostârcul meu alb, fruntea veşnic sus şi pliscul veşnic în nămol!
Sunt redactor al sect[orului] poezie al revistei7 şcolii. Am ajutor pe un Criticescu destul de cult şi cu îndeajuns de puţină agilitate critică: „n-are miros“.
Tu ce mai faci? Scrie-mi despre tine. Ce mai este în Iaşi. Te rog spune-i tovarăşului Ghizic8 că-i doresc multă sănătate. Spune-i că aş dori să-i scriu, dar lui nu îndrăznesc să-i scriu slove care nu spun nimic.
Cu dragoste,

N. Labiş


Note:
Originalul acestei epistole, inedite, se află în posesia doamnei prof. univ. dr. Anca Sîrbu, soţia lui Ion Sîrbu, căreia îi exprim întreaga mea gratitudine pentru că a acceptat publicarea acestui document de istorie literară.
1 Nicolae Labiş, Corespondenţă. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Cârlan. Suceava, Editura LIDANA, 2009, 156 pagini. şConţine 46 de scrisori emise de N. Labiş şi 37 primite de la confraţi şi instituţiiţ.
2 Florin Mugur (1934–1991), poet, prozator şi jurnalist. A fost elev la Şcoala de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu“ în perioada 1952–1954.
3 Haralamb Zincă (1923–2008), prozator şi publicist. A fost elev al Şcolii de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu“ (1950–1951), iar, apoi, devine profesor al acestei instituţii.
4 Al. I. Friduş (n. 1926) publicist şi cronicar literar. Elev al faimoasei Şcoli. Prieten cu Nicolae Labiş, Gheorghe Mărgărit şi Ion Sîrbu.
5 Ştefania Popovici, colegă de Şcoală, inteligentă, talentată şi deosebit de frumoasă. Nu s-a afirmat în literatură.
6 Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa, jud. Sălaj), istoric şi critic literar, prozator şi memorialist. A urmat cursurile Şcolii de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu“ (1950–1951), unde a fost, pentru scurtă vreme, şi cadru didactic.
7 Anii de ucenicie. Revista studenţilor Institutului şi Şcolii de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu“. A apărut în perioada 1951–1955. Multigrafiată.
8 Al. Ghizic, publicist şi cronicar al evenimentelor literare şi culturale. A plecat, de mult, în Israel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara