Biografia şi bibliografia poetului,
folcloristului şi traducătorului Nicolae
Labiş (1935–1956) nu sunt cunoscute,
în întregime, nici de cei doi cercetători
şi istorici literari, Nicolae Cârlan şi
Mircea Coloşenco, care au investigat, cu
răbdare şi pasiune, opera şi, evident, itinerarul
fizic şi creator ale acestui scriitor
singular al literaturii române.
După cercetarea manuscriselor lui
Nicolae Labiş şi după publicarea unor
completări, esenţiale, la bibliografia sa,
Nicolae Cârlan a tipărit o elegantă şi completă
carte1, până în acel moment, ce conţine
epistolele trimise şi primite de autorul
poeziei Moartea căprioarei.
Între timp au mai fost descoperite şi
alte epistole ale lui Nicolae Labiş publicate
în revista România literară, precum
şi câteva poezii încredinţate lui Gheorghe
Achiţei.
Recent am identificat şi epistolele trimise
de Nicolae Labiş, pe când era elev la Şcoala
de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu“,
prietenului său Ion Sârbu (1930–2013),
care va deveni un critic literar, prudent,
în paginile revistelor „Cronica”, „Iaşul literar”
şi „Convorbiri literare”, precum şi un entuziast
profesor de emoţii estetice la Facultatea
de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
În aceste epistole, scrise cu dezinvoltură
şi fără nici un fel obnubilare a faptelor şi
evenimentelor din biografia sa şi a colegilor
săi de la Şcoala de literatură, Nicolae Labiş
se confesează făcând mărturisiri şi aprecieri
din cele mai elocvente.
Epistola ce se publică acum, scrisă la
doar şaptesprezece ani, e o dovadă a unei
indiscutabile maturităţi şi, fireşte, a unei
înţelegeri exacte a ceea ce se întâmpla în
şcoala amintită aici şi căreia Radu Bîlbîie
i-a consacrat o monografie, ce nu poate
fi uzitată.
*
[Bucureşti], 30 septembrie 1952
Dragă Ioane,
Mă învrednicesc abia acum să-ţi
scriu, din motive de puncte-puncte...
M-am stabilit în şcoală şi am început
să mă simt mai bine. Am un seminar
provizoriu la parter şi ferestrele îmi
sunt străjuite de nişte foarte poetice
gratii.
De altfel, regimul n-ar fi îndeajuns
de rigid dacă n-ar exista tembelismele
unor confraţi care îţi toacă „în mod
principial“ capul p[en]t[ru] 5 minute
de întârziere la seminar, amintindu-ţi
de lupta clasei muncitoare, de ataşament
ş[i] a[ltele].
În afară de un nume mai cunoscut,
Fl[orin] Mugur2, aici nu se găseşte nici
un elev, care să-şi justifice într-adevăr
prezenţa în şcoală.
În afară de câţiva diletanţi, cei
mai mulţi sunt nişte nulităţi îngâmfate
care, se pare că n-au altceva de
făcut, decât să otrăvească în mod
batjocoritor văzduhul cu emanările lor
verbale.
Cursurile sunt foarte inegale. Lângă
cursuri valoroase, înghit cursuri ca cel
al lui Zincă3, în care se spune: „Literatura
orală a existat înaintea tiparului, literatura
scrisă a apărut după inventarea tiparului.
S-au format şcoli cu scopul de a se
învăţa carte...“ Hipolit-Hipolitici cred
că ar zice: Halal!
Am fost odată la Biblioteca Universităţii
din Bucureşti. Proastă, proastă, proastă.
Un mod tembel şi necivilizat de a-ţi
împrumuta câte o singură carte şi aceea
numai în sala de lectură.
La un curs, un profesor, de altfel,
dezgheţat, a căutat timp de un ceas să
demonstreze că sonetul vocalelor al
lui Rimbaud a fost o aiureală şi, în mod
concret să arate că „i“ nu poate fi în
nici un caz... portocaliu...
Păi, da, avea dreptate, nici Rimbaud
nu spusese asta... Dar ce mi-i roşul
şi ce mi-i portocaliul, când discutăm
probleme mari?!
Şi chiar la cursul de limbă, în cadrul
argumentării cunoaşterii perfecte a
limbii, profesorul a întrebuinţat în mod
incorect anumite neologisme, chiar în
frazele cu care căuta să ne determine
să facem contrariu.
Totuşi să nu crezi că-i aşa de prost.
Deşi nivelul seriei noastre e destul
de coborât din punct de vedere artistic
(întrebuinţând termeni moderaţi), totuşi
noi putem (adică eu) învăţa destule,
totuşi mai avem (adică acelaşi eu)
destule ocazii ca să recurgem la abilitatea
şolticărească mintală pentru a nu da
răspunsuri proaste la seminar.
Cred că n-am să dezamăgesc
încrederea celor de aici, deşi am şi fost
vizat până acum pentru purtările mele
cam libere. N-au decât. N-am să mă
ameţesc cu atenţii mărunte, n-am să
mă încurc în fleacurile acestea.
Aseară am dat drumul la radio şi
în sala de mese, sub ochii uimiţi ai
puţinilor rămaşi lângă aparat, am dansat
până la ora douăsprezece cu o fetiţă
foarte simpatică. Ajunsesem să dansăm
chiar cântecele ce nu se pretau la
aşa ceva, doinele de pildă.
De altfel, tot aseară, după ce-l
condusesem pe Friduş4 până la tramvai
şi înainte de a începe dansul, mi-am
petrecut câteva delicioase clipe întrun
parc din apropierea şcolii, cu altă
fată care ştie foarte bine să recite versuri
franţuzeşti.
Din cauza ei mă ciondănisem cu
Ştefania5, care încercase să-mi aducă
unele observaţii jignitoare la adresa
comportărilor mele. Îmi reproşa că
vineri seara, am ieşit în curte îmbrăcat
cu pelerina mea ca să nu se vadă că
dedesupt nu am decât cămăşoiul
mocănesc de noapte şi doi teflici în
picioare şi că în acest hal de degradare
vestimentară m-am plimbat cu cineva.
Nu ştiu de unde a putut afla toate
amănuntele, cred că m-a pândit, şi asta
m-a înfuriat. I-am spus nu ştiu ce şi
ea s-a întristat, biata.
Când, în sfârşit, i-am spus „noapte
bună“ şi m-am dus să mă culc, ea
mi-a răspuns topită de un val de
romantism: „Mi-ai stricat-o“.
Nu ştiu de ce-ţi spun toate acestea.
Poate pentru voluptatea conştiinţei că
tu vei tremura din nări şi vei decreta:
„bravadă“. Îmi imaginez de pe acum
acest aspect, gust plăcerea chioampă
a replicii mele tradusă printr-un zâmbet
tembel, infantil, neexpresiv.
Am auzit că Friduş nu publică parodia.
Nu face nimic, e foarte cunoscută aici.
Toţi mă întreabă, cum ţi-a venit ideea?
Răspund foarte sincer: „mi-a dat-o
cineva“. Şi bineînţeles nimeni nu
ştie că acel cineva eşti tu.
M-am întâlnit cu Micu6. Îmi place.
Era cu părul la fel de răvăşit precum
îi sunt ochii, cu nişte pantaloni cu
genunchii lăsaţi, cu un zâmbet serios,
răguşit puţin. Avea o ţinută boemă şi
demnă şi m-a întrebat de tine.
Prin Bucureşti bate un vânt obositor.
Observ la toţi cei ce mai sunt capabili
de prospeţime, că această prospeţime
erupe în ţâşnituri periodice, în spasme,
din timp în timp, ascunsă în adâncuri.
Eu sunt destul de proaspăt. „Lehamitea“
cum îi spui tu îmi face bine, perversitatea
care îmi îmbracă exteriorul, îmi apără
interiorul de perversitate. Eh, cocostârcul
meu alb, fruntea veşnic sus şi pliscul
veşnic în nămol!
Sunt redactor al sect[orului] poezie
al revistei7 şcolii. Am ajutor pe un
Criticescu destul de cult şi cu îndeajuns
de puţină agilitate critică: „n-are miros“.
Tu ce mai faci? Scrie-mi despre
tine. Ce mai este în Iaşi. Te rog spune-i
tovarăşului Ghizic8 că-i doresc multă
sănătate. Spune-i că aş dori să-i scriu,
dar lui nu îndrăznesc să-i scriu slove
care nu spun nimic.
Cu dragoste,
N. Labiş
Note:
Originalul acestei epistole, inedite,
se află în posesia doamnei prof. univ. dr.
Anca Sîrbu, soţia lui Ion Sîrbu, căreia îi
exprim întreaga mea gratitudine pentru
că a acceptat publicarea acestui document
de istorie literară.
1 Nicolae Labiş, Corespondenţă. Ediţie
îngrijită şi prefaţă de Nicolae Cârlan. Suceava,
Editura LIDANA, 2009, 156 pagini. şConţine
46 de scrisori emise de N. Labiş şi 37 primite
de la confraţi şi instituţiiţ.
2 Florin Mugur (1934–1991), poet,
prozator şi jurnalist. A fost elev la Şcoala
de literatură şi critică literară „Mihai
Eminescu“ în perioada 1952–1954.
3 Haralamb Zincă (1923–2008), prozator
şi publicist. A fost elev al Şcolii de literatură
şi critică literară „Mihai Eminescu“ (1950–1951),
iar, apoi, devine profesor al acestei instituţii.
4 Al. I. Friduş (n. 1926) publicist şi
cronicar literar. Elev al faimoasei Şcoli.
Prieten cu Nicolae Labiş, Gheorghe Mărgărit
şi Ion Sîrbu.
5 Ştefania Popovici, colegă de Şcoală,
inteligentă, talentată şi deosebit de frumoasă.
Nu s-a afirmat în literatură.
6 Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928,
Bârsa, jud. Sălaj), istoric şi critic literar,
prozator şi memorialist. A urmat cursurile
Şcolii de literatură şi critică literară „Mihai
Eminescu“ (1950–1951), unde a fost, pentru
scurtă vreme, şi cadru didactic.
7 Anii de ucenicie. Revista studenţilor
Institutului şi Şcolii de literatură şi
critică literară „Mihai Eminescu“. A apărut
în perioada 1951–1955. Multigrafiată.
8 Al. Ghizic, publicist şi cronicar al
evenimentelor literare şi culturale. A plecat,
de mult, în Israel.
