Faust, Don Juan si Don Quijote în prospectivă
Într-o epocă în care mondializarea este un fapt evident, o promisiune atrăgătoare si o întreprindere cu multe întrebări si riscuri, cred că meditatia ex novo asupra marilor figuri cu circulatie si valabilitate universală ca Faust, Don Juan si mai cu seamă Don Quijote, este de natură să sporească luciditatea si să precizeze îndrumările de care impetuoasa, dar confuza globalizare are atâta nevoie.
După metamorfozele, mai stiute, mai nestiute, suferite până acum de celebrele personaje citate, starea lor actuală, tendintele si perspectivele lor de modelare umană ne apar ca neasteptate si totodată profund semnificative.
Faust, simbolul aspiratiei spre infinit, al apetentei de absolut si de nemărginire, se află în plin proces de concretizare si particularizare. potrivit principiului Am Anfang war die Tat (La început a fost fapta), mentalul faustic conduce astăzi instalatiile ultramoderne care produc cu succes calculatoare, astronave, materii sintetice si fiinte clonate. Sunt totusi, toate acestea, obiecte fatal mărginite, iar pe această cale Faust se îndreaptă spre un viitor de felul aceluia imaginat de Aldous Huxley în romanul de anticipatie A Brave new World (în franceză Le meilleur des mondes). Îl asteaptă o carieră de inginer sef la scară planetară programat de nu se stie cine.
Evolutia lui Don Juan e diferită. Reprezentant superlativ al vitalitătii explozive, al senzualitătii triumfătoare, posesor al unui irezistibil vendaval erótico (uragan erotic), el se vede teoretizat în antropologie, subtilizat în psihanaliză, "geometrizat" în dramaturgie. Devine un intelectual rafinat, complex si complexat, supus si deci învins de diferite "constructe" exegetice: refulare, defulare, mascare, sublimare si câte altele. Sau, dimpotrivă, este revendicat si atras în jos, biologic, de frenezii si aberatii venerice. Luciditate si orgie. Fie că deviază sofistic în freudism, fie că se degradează în sexolatrie, Don Juan se marginalizează si se diminuează. Ca si Faust, Don Juan este centrifug si entropic. Ambele personaje se deplasează spre extreme: Faust spre supratehnică si consumism, Don Juan spre un ciudat amestec de luciditate si orgie. Face si va face tot mai mult figură de ostatec meditativ al zoologiei dezlăntuite.
Din contra, astăzi, Don Quijote, escarmentado y acrisolado (înteleptit si purificat), rămâne, ocupă si domină spornic zona centrală a valorilor umane. În si din această pozitie, el învederează o capacitate de profilare universalizatoare si o tendintă de integrare sistematică, perfect compatibile cu obiectivele si strategiile mondializării. Astfel, la sfârsitul unui mileniu si la începutul altuia, Don Quijote se proiectează ca promotorul unui nou umanism si, prin extrapolare, ca apărător al demnitătii si creativitătii omului, cu noi arme si împotriva a noi primejdii si ispite. Nu-si pierde, ci îsi multiplică exemplaritatea si forta modelatoare.
Trei concepte-cheie
În cele ce urmează, voi înfătisa, ca dovezi ale acestei proliferări si proiectii benefice, trei concepte-cheie: acelea de ludic, de sistemic si de palimpsest, prin care critica românească actuală se corelează activ, creator, cu exceptionala efervescentă a exegezei cervantine, din Apus, mai ales în spatiul cultural hispanic si anglo-saxon. Trecând la texte, voi arăta că e vorba de însemnările despre Don Quijote ale lui Nicolae Manolescu (v. România literară nr. 16/ 1999), de eseul Don Quijote, romanul luptei dintre două sisteme al lui Paul Alexandru Georgescu (v. Adevărul Literar si Artistic din 18. VII. 1999) si de comunicarea despre Palimpsestul quijotesc, sustinută de Victor Ivanovici la recenta sesiune stiintifică organizată de Facultatea de Limbi străine si Institutul Cervantes din Bucuresti.
Diferite ca atitudine filozofică, metodă critică si stil, aceste trei contributii românesti la exegeza cervantină au o dublă si importantă legătură comună si anume, pe de o parte, situarea în raport cu tipurile de bază, traditionale de hermeneutică ă tipul baroc parodic, tipul romantic eroic si tipul modern realist, larg cuprinzător ă, iar pe de altă parte, depăsirea acestora prin folosirea de metodologii moderne si aportul original prin propunerea unor inedite concepte-cheie.
Don Quijote înnobilează jocurile...
Astfel, este evident că în elaborarea conceptului-cheie de "joacă", Nicolae Manolescu porneste de la viziunea parodică, burlescă a lui Don Quijote si a aventurilor sale, dar ajunge la o întelegere superioară a quijotismului, gândind luciditatea personajului ca un drum spre plenitudine vitală si ca un mod de creatie artistică. "Joaca" lui Don Quijote este serioasă, nobilă, creatoare. Extrapolând putin, am putea spune că, datorită ei, cavalerul este un mutant nu numai valoric, ci si existential. Banalul, anodinul Alonso Quijano se transfigurează în extraordinarul si magnificul Don Quijote. Asa cum am anuntat, această depăsire se efectuează cu sprijinul unor autori moderni ă Huizinga, Harold Bloom, la care trebuie adăugat J. Volkelt si R. Caillois ă pe care criticul român îi ia în seamă si... trece mai departe.
Trece la determinarea componentelor, functiei si consecintelor ce definesc conceptul-cheie. Prima trăsătură a luciditătii quijotesti o constituie sinceritatea, autenticitatea, seriozitatea ei. "Don Quijote se joacă de-adevăratelea", afirmă cu drept cuvânt Nicolae Manolescu. Este, apoi o luciditate ordonată prin reguli (cavaleresti), pe care Don Quijote le asumă, dar le si schimbă, le inventează în chip "irepetabil si plin de fantezie". De aci, caracterul ascendent, nobil, al joacăi. "Rar un jucător mai dezinteresat decât Quijote". "Jocul lui este nelimitat". "La fel procedează si Cervantes, jucându-se de-a scriitorul si în definitiv toti cei pentru care literatura e Marea Joacă". Functia ludicitătii este deci transfigurarea eroizantă, constantă, ireductibilă. Bine ă s-ar putea obiecta ă dar "reducerea" de la sfârsit, renuntarea la fictiunea cavalerească, "vindecarea" si moartea cavalerului? Cu remarcabilă intuitie, criticul observă: "Si nu este bine spus că la urmă se trezeste din nebunia lui Don Quijote si se întoarce în Mancha lui ca să moară ca Alonso Quijano: e preferabil să spunem că se maturizează si îsi pierde pofta de joacă". Aceasta este, fără îndoială, cea mai importantă aplicatie la text a teoriei ludicitătii transfiguratoare. În această ordine a consecintelor conceptului-cheie, personal as fi dorit ca Însemnările să acorde mai multă atentie "cazului" Sancho Panza. Aparent, teoria joacăi nu i se poate aplica bunului scutier. El nu se joacă de-a tăranul rotofei, realist, hazos, leal, hâtru, ci chiar este asa. Se arată asa cum este, nu "se face", nici nu se preface. Si totusi, vorba lui Unamuno, Sancho se contagiază de mirajul quijotesc: se visează si se vrea guvernator al vreunei insule. Iarăsi personal, cred că, din alt punct de vedere ă sistemic ă episodul cu insula Barataria nu este o farsă rizibilă decât în aparentă; în susbstantă, prin sfaturile lui Don Quijote si judecătile lui Sancho, este exemplar, paradigmatic. Guvernarea scutierului e o alternativă diamantină la un sistem de fier. Nu este o fictiune, ci o versiune paralelă cu realitatea.
Atrăgând în jocul quijotesc pe Cervantes, pe Shakespeare si Marea Artă, Nicolae Manolescu se situează pe o pozitie intermediară între interpretarea parodică si cea eroică, între grotesc si sublim. Respinge pe cei care definesc quijotismul prin nebunie burlescă, dar păstrează, în gândire si stil, ceva din fluenta si dezinvoltura acestora, în rândul cărora ă să nu uităm ă s-au numărat Lope de Vega si Quevedo. Nici în directia opusă Nicolae Manolescu nu ajunge la limită, la sacralizarea năstrusnicului cavaler si totusi există în Însemnări o "deschidere spre înalt" si un "început de fervoare", de care ne dăm seama mai ales dacă raportăm interpretarea românească la vasta si efervescenta exegeză cervantină existentă actualmente în Spania. Operatia aceasta comparativă confirmă încă o dată afinitătile elective si convergentele valorice dintre cultura română si cea europeană.
...si depăseste carnavalul
Comparatia cea mai semnificativă se poate face între lectura ludică propusă de criticul român si lectură carnavalescă întreprinsă, cu agilă eruditie, de Augustin Redondo în recenta lui carte, intitulată chiar Otra manera de leer El Quijote (Madrid, ed. Castilia, 1997). Asemănarea provine din aceea că atât ludicul cât si carnavalescul sunt adăugiri festive la simpla existentă. Exprimă atitudini de bază fată de lume, creează noi câmpuri si noi moduri, surprinzătoare, de activitate umană. Se deosebesc însă prin plan si directie: ludicul se desfăsoară ascendent la nivel metal superior (jocuri intelectuale, sport, diplomatie, artă), pe când carnavalescul se constituie din frenezie vitală, din revărsare senzorială cu functie satirică, descendentă. Pentru Redondo, care prelungeste si amplifică tezele lui Bahtin, carnavalul este si conceptie despre lume si viată (Weltanschauung) si fenomen istoric-cultural. Criticul spaniol descoperă si analizează în Don Quijote cele trei componente ale carnavalului; pe care îl vede a) ca fiesta górda prin care întelege voluptatea grosolană a simturilor, amestecul excesiv de sex, ospăt, dans si permisivitate; b) ca burla, adică parodie, luare în râs, batjocorire a ceea ce este putere stabilită, autoritate, constrângere sau interdictie si, în sfârsit, c) ca purga, întrucât Redondo atribuie carnavalului de asemnea o functie de purificare si înnoire. În acest ultim sens, carnavalul debarasează locul pentru altceva, pledează în favoarea unei noi rânduiri mai drepte si mai umane a societătii si a constiintei individuale.
Considerată în întregime, totaliiter, această schemă carnavalescă se aplică romanului cu greu, restrictiv si partial, nefiind valabilă decât pentru anumite momente ale actiunii si pentru anumite trăsături ă nu multe ă ale personajelor. Asceticul si eroicul cavaler rătăcitor al cărui ideal este "să apere fecioarele, să ocrotească văduvele si să ajute pe nevoiasi" nu este deloc nici burlesc, nici parodic. Miscarea sufletului si a faptelor sale este înăltarea spirituală spre sublim, nu coborârea în materie, spre plăcere sau derâdere. Asa cum vom arăta imediat, sistemul quijotesc de gândire si actiune este diamantin si numai sistemul opus, de fier, încearcă, cu sau fără succes, să-l facă burlesc, să-l reducă la parodie. În partea a doua a romanului, ducii îi atrag pe Don Quijote si pe Sancho Panza într-o cursă amplă, bine urzită, de batjocură carnavalescă, din care însă cavalerul si scutierul ies învingători, moral si material. Redondo extinde perspectiva carnavalescă, ironică si coborâtoare, asupra unor personaje "curate", radical opuse turbulentei degradatoare: Dulcinea del Toboso si Diego de Mendoza, Cavalerul cu Mantie Verde. În ipostaza realist-vulgară, doamna gândurilor cavalerului rătăcitor, neasemuita (sin par) Dulcinea, apare ca o tărancă zdravană, "bărbată", sărind direct în sa, când călăreste, iar înteleptul si demnul Don Diego, văzând că Don Quijote vrea să se bată cu leii, se îndepărtează, ca Sganarel, de pericol. În altă perspectivă, ludic-transfiguratoare, lucrurile îsi schimbă semnul. Dulcinea, vrăjită, are numai aparenta rurală, în sine, si pentru Don Quijote rămâne "regina frumusetii, demnă de a fi adorată si servită". Chiar saltul ecvestru este, în definitiv, un semn (pitoresc) al perfectiunii. Cât despre gestul "prudent" al lui Don Diego, trebuie înteles ca o invitatie la rationalitate si ca un avertisment că vitejia se poate nega pe ea însăsi în cele două extreme opuse: lasitatea si nesăbuinta. Don Quijote si Cavalerul cu Mantie Verde urcă aceeasi scară, dar ultimul rămâne pe o treaptă mai jos. Între ei nu există relatii de la pozitiv la negativ, ci de la pozitiv la superlativ.
În analizele concrete pe care le efectuează întemeindu-se pe componentele cavaleresti, Redondo rămâne ingenios si incitant, dar conceptul-cheie cu care operează, în comparatie cu acela de ludicitate creatoare propus de Nicolae Manolescu, trage înapoi spre întelegerea capodoperei cervantine ca simplu libro de entretenimiento, ca o carte de distractie. În fond, este o carte de învătătură înaltă si modelatoare, o carte care asează conditia umană în două sisteme, cel de fier si cel diamantin, a căror opozitie formează tema conceptului-cheie elaborat de semnatarul acestor rânduri.
Prodigiosul sistem diamantin
Conceptul-cheie propus în eseul meu citat mai sus are un caracter deschis, oarecum sintetic, fată de interpretările quijotesti precedente si de asemnea un caracter inovator, operational fată de mentalul actual, fată de "frumusetile si pretuirile noi" pe care si le doreste omul de azi. Modernitatea elogiată unanim de critici, faima unică si fascinatia cititorilor timp de aproape patru secole, se explică, cred eu, prin faptul că Cervantes, pentru prima oară în istoria literaturii universale, a reprezentat, cu stiutele-i calităti artistice, lupta a două sisteme identic opuse, dar ă în dialectica istorică ă corelabile si interferabile.
În si prin viziune sistemică, elementele general umane care intră în constructia romanului sunt adâncite si nuantate. De pildă: victoria învinsului; puterile iubirii absolutizate si ale devotiunii totale; reactiile paradoxale: la bine cu rău si, mai rar, la rău cu bine.
Cu privintă la elementele specifice quijotesti, sistemicitatea acceptă substantivele acreditate, dar le adaugă adjective spornice, generatoare de noi exegeze, în sensul sistemului de fier (F) sau diamantin (D), Exemple: Conceptul tipic renascentist de dignitas hominis devine o demnitate contrastată de violenta (F) sau îndulcită de surâs (D); eroismul e pândit de primejdii (F) sau deviat de ispite (D), bunătatea, manipulată (F), iar iubirea extremizată (D), până la celebrul vers no me tienes que dar por te quiera (nu trebuie să-mi dai nimic pentru a te iubi).
În sfârsit, valoarea de actualitate a punerii în sistem. Politic, ea e evidentă: viciile sistemului de fier sunt încă de recunoscut si aspiratiile diamantine încă de apărat. Metodologic, proliferarea adevărurilor din Don Quijote nu se mai lasă prinse liniar, în relatie cauzală, cantitativă, ci global, în ansambluri calitative, în sisteme de valorizare. Am explicat în altă parte (Literatura hispano-americană în lumină sistemică, p. 38-71), ce si cum pot prelua estetica si critica literară din teoria matematică a sistemelor, din tipologie si modelare.
Schema sistemelor
Aparent, în Don Quijote domină, porunceste si se impune la época de hierro, corespunzătoare cu Spania decadentei, a cărei măretie defunctă ("pe Dumnezeu că mă-nspăimântă-astă grandoare" exclamă soldatul cervatin în fata catedralei din Sevilla) se alia cu aurul înselător al Americii si cu sărăcia aventuroasă a celor de jos. Sistemul de fier avea fundament, obiective si circuite, întemeiate pe puterea dură, apăsătoare, represivă. Scopul ei: dominatia prin fortă sau prin manipulare mentală (imperiul, puritatea sângelui, onoarea). În circuit economic, aurul permitea momentan luxul si privilegiile nobletei, militar favoriza aventura si violenta, social crea o pătură de jos si un stil de viată picaresc făcut din mizerie, agitatie, inventivitate. Dus la limită, sistemul respingea sau altera valorile, întina binele, frumusetea si adevărul, ducea spre degradare generală ("toti fură, toti mint, toti înseală si, ce este mai rău, se mândresc cu aceasta"-Mateo Alemán).
În prima parte a romanului, sistemul de fier domină zdrobitor. Încercările eroice, diamantine, ale lui Don Quijote de a intra în sistem (input) sunt respinse (output) prin burla (batjocură) sau palos (ciomăgeală). Exemplele abundă: morile de vânt, ocnasii, negustorii, burdufurile cu vin etc. Toate aceste esecuri, faptice, accidentale, nu afectează valabilitatea ideală, absolută, a sistemului diamantin, întemeiat pe nevoia si tăria bunătătii eroice, care prevalează categoric în partea a doua a romanului. Aici, valorile quijotesti cunosc o împătrită victorie: în actiune (înfrânge în duel pe Tosilos), în dezbatere morală (superiorizează net pe dogmaticul si agresivul capelan al ducilor), în exuberanta fictiunii (se confirmă mitic în pestera lui Montesino) si chiar pragmatic, în guvernarea "sapientială" a insulei Barataria de către Sancho Panza, care este, în fond, o exemplară politică umanistă. Diamantinul are deci urmări practice perfect identificabile. Programul elaborat de cavaler si aplicat de scutier vădeste chiar o neasteptată valoare actuală în ce priveste limitele puterii si exigenta bunăstării. Textele pertinente merită să fie cunoscute si mediate. "Dacă eu nu vreau să dorm toată noaptea, dacă nu vreau să închid ochii, mă va face Domnia voastră, cu toată puterea pe care o aveti, să adorm, dacă nu vreau?" Si mai departe: "Să procur abundenta celor necesare vietii, căci nu există lucru care să obosească inima săracilor mai mult decât foamea si lipsurile".
În această lumină, Don Quijote, respins ca exceptie aberantă în sistemul de fier, devine centrul generator al sistemului diamantin de promovare a valorilor umane. Valori pe care nu le reneagă niciodată. Niciodată? Atunci ce sens au "vindecarea" si "pocăinta" dinaintea mortii? Distinguendum est. Don Quijote renuntă numai la a mai apăra prin arme diamantinul uman dar, nu la a crede în el. Idealul quijotesc este nemuritor, asa cum o dovedesc vorbele profunde si patetice ale lui Sancho Panza: no se muera, Señor... Într-un fel, diamantinul trece asupra scutierului contagiat de sublim. Dacă este asa, Sancho devine primul personaj al romanului sau în orice caz unicul capabil de transfer intersistemic, adică de răscumpărare si depăsire. Nu putem să insistăm asupra urmărilor interpretării sistemice asupra celorlalte personaje. Schimbările sunt surprinzătoare. De pildă, Cavalerul cu Mantie Verde se distantează de sistemul ferreo, fată de care este un automarginalizat si este adept de inimă, nu de actiune, al quijotismului. Admiră pe cavaler, dar nu îl urmează în eroicele lui "rătăciri". Din acest punct de vedere, căpitanul de haiduci Roque Guinart, este mai diamantin decât elegantul intelectual Don Diego: el ajută efectiv - prin bilet de liberă trecere! - pe Don Quijote.
Căutând, în exuberanta exegeză cervantiană de azi, un concept-cheie analog celui românesc de sistemicitate, m-am oprit la studiul Cevantes, o chestiune de gen, publicat de J.C. Riley în excelenta antologie critică intitulată El Quijote (ed. Taurus, Madrid, 1989). Un volum întreg de studii si eseuri (Literature as System, Princeton, 1971) dovedise orientarea predominant sistemică a criticilor literari englezi si americani. Cu eruditie comparatistă si usurintă de miscare în complexa si polivalenta creatie cervantină, Riley completează oarecum antagonismul sistemic de "fier-diamantin" înfătisat mai sus, care se desfăsoară în plan existential valoric, cu un antagonism tot sistemic, dar între naratiunea realistă (novel) si naratiunea fantezistă (romance) care se desfăsoară în planul reprezentării artistice. Corelatia pe care o stabileste el între ferreo ("epoca detestabilă pe care o trăim") si novel (reprezentarea realistă, corozivă, extremizantă în picaresca neagră a lui Mateo Alemán) pe de o parte si afinitatea dintre aspiratiile ideale, diamantine, si reprezentarea fantezistă, pastorală sau feerică, pe de altă parte, sunt juste si exegetic productive. Aplicată la proza cervantină, opozitia duce la situarea lui Quijote în întregime, ambele părti, sub dominanta novel, iar Galatea sau Persiles sub aceea romance. Simplificare greu de admis. În partea a doua a romanului situatia e mai degrabă inversă si în genere, chiar în esecuri, în desventuras, cavalerul are un aer, aduce o boare de vis, mit si legendă, proprii, după Riley, modalitătii romance, iar după noi, sistemului diamantin. În sfârsit, introducerea în discutie, ca element extrem realist, a romanului picaresc, capabil de a reprezenta oroarea (paricidul din La codicia desordenada de Carlos García), e un bun prilej de a afirma că, spre deosebire de Shakespeare, Cervantes era incapabil organic să creeze monstri si să exprime infamia.
Dacă ludicitatea înnobilată sustinută de Nicolae Manolescu depăsea receptarea parodică, conceptul cheie pe care l-am propus - sistemicitatea - depăseste interpretarea eroică introducând două elemente moderne, valabile în special astăzi: autocompromiterea maleficului si iradierea pragmatică a beneficului purificat, diamantin.
Palimpsestul Quijotic
În sfârsit, ultimul concept-cheie românesc apartine lui Victor Ivanovici si necesită, pentru a fi just înteles, o schită de portret a autorului. Exceptional student si asistent la catedra de spaniolă la Bucuresti până în 1985, apoi profesor cu recunoscută autoritate la Centrul Lingvistic al Universitătii din Atena, astăzi autor de cărti si studii intrate în circuitele hispanice internationale. Formatie traditională, cu preferinte avangardiste: ieri suprarealismul, acum postmodernismul.
Natură duală: nevoia eruditiei sprijinitoare si bucuria desidentei, dreptul la diferenta creatoare. Lipsa sacralului, atractie spre ironie si oximoron, respectiv spre invers si ambiguu. Qualité maîtresse: inventivitate în sesiune continuă, descoperirea a o mie si una de teme la un autor, de aspecte la o operă. Metaforic îl văd ca un alchimist sui generis, capabil de exuberante mutatii intelective: în retortele lui fiecare concept se transformă în anti-, supra-, inter- sau para-el-însusi (textul!) Exuberanta e însă dominată more geometrico si exprimată more tecnico: grafice, tablouri, scheme... Regăsesc, maturizate, aceste calităti în cartea recent apărută pe care mi-a trimis-o: El mundo de la nueva narrativa hispanoamericana. Una introducción (Quito, 1997). Alchimia se aplică acum la Borges, Cortázar, García Márquez si îsi dezvăluie documentarea amplă, serioasă cu preferinte pentru anii ^70-^80 (Darrida, Todorov, Northrop Frye). Nu uită tezele estetice ale lui Tudor Vianu si ideile filozofice ale lui C. Noica, dar nu foloseste rezultatele recente, omologate intern si international, ale hispanicilor români. Indic numai tezele de doctorat ale Ileanei Scipione (Livrescul La Borges si Mircea Eliade) si Victoriei Baraga (Fenomenul apocalipsei în "Cien años de soledad"), precum si cartea pe care mi-a publicat-o Academia venezuelană de istorie si intitulată Nueva visión sistemica de la narrativa hispanoamericana (Caracas, 1986, 367 p.). Dacă vrem să oferim străinătătii o imagine favorabilă despre cultura română, este necesară convergenta eforurilor noastre creatoare.
Revenind la comunicarea despre romanul cervantin, trebuie spus că Ivanovici propune un model de întelegere alcătuit din suprapunerea a trei "inscriptii narative" care "se sterg una pe alta la suprafată si se suprapun în profunzime". Conceptul acesta de "roman palimpsest" implică o "intertextualitate internă" la trei niveluri: al naratorului, al punctului de vedere si al recunoasterii viziunii subiectului. Pentru descifrarea palimpsestului quijotesc, Ivanovici adoptă o "scară cuaternară" si, urcând pe ea, ajunge la o schemă nu usor de aplicat la Don Quijote: ciudatul-pur; fantasticul-ciudat; fantasticul-miraculos si miraculosul-pur. Ca urmare, inscriptiile se stratifică ierarhic. Deosebirea structuralistă între enuntare si enuntat complică mai mult lucrurile, iar miscarea de proliferare vertiginoasă pe care o declansează Ivanovici se termină (momentan, căci comunicarea e doar o schită ce urmează a fi dezvoltată si exemplificată ulterior) cu două întrebări referitoare la autorul si naratorul din Don Quijote "Cine spune că El spune? Eu". Si a doua: "Cine spune că Eu spun?" Asteptăm cu nerăbdare ca eruditia si talentul caracteristice lui Victor Ivanovici să dea răspuns enigmelor pe care le pune si suprapune comunicarea lui.
Asa cum am procedat în cazul Însemnărilor lui Nicolae Manolescu si al eseului meu, voi indica un hispanist occidental omolog, capabil să usureze acest răspuns. E vorba de reputatul critic american George Haley si despre studiul său El narrador en Don Quijote, publicat în Antologia critică citată mai sus. Răspunzând parcă întrebărilor puse de Victor Ivanovici, hispanistul american stabileste si analizează identitatea a patru naratori care se succed si se suprapun, formând după cum se exprimă autorul, un adevărat palimpsest.
