Când se întâmplă să-mi iasă în
cale, cu şapca în carouri trasă
pe frunte şi barba de înţelept
confucian la ora ceaiului, pictorul
Valeriu Gonceariuc, mă simt
cuprins de o stare ambiguă. Pe de o
parte aş vrea să mă apropii de el şi
să-i strâng cu căldură mâna, pe de
alta, nu ştiu de ce, dau să mă fac
nevăzut după primul colţ. Când după
câţiva paşi ne ciocnim aproape nas
în nas, ne oprim în loc şi tresărim.
Ochii pictorului se destind abordând
o expresie blândă, faţa i se deschide
într-un zâmbet molcom, iar mâinile
dau să se ridice şi să-mi strângă mâna,
dar la jumătatea drumului stau o
clipă în cumpănă, într-o poziţie meditativă,
apoi se lasă cu tristeţe-n jos.
Există o linie de simetrie între noi
doi. E ca şi cum ne-am reflecta
într-o apă tulbure şi adâncă, încercând
să ne ghicim starea lăuntrică. Dacă
am încerca să definesc această relaţie
folosind terminologia matematică,
atunci aş putea spune că ne aflăm
într-o corespondenţă biunivocă unul
faţă de celălalt, în sensul că între
mulţimea sentimentelor (poate şi a
gândurilor) ce ne definesc par să
existe legături atât de strânse, încât
întâlnirea dintre noi devine redundantă...
Nimic nu se încheagă iniţial. În
afară de zâmbetele care se lărgesc
la mijlocul bărbilor noastre, totul pare
contrafăcut.
Stând faţă-n faţă, ne mişcăm
caraghioşi, ca nişte marionete, trase
de un nevăzut meşter păpuşar.
Întâlnindu-ne, ne oprim în loc, privim
cu uimire unul la celălalt, zâmbim
stingheri, cu subînţelesuri, nu scoatem
mult timp nici un cuvânt şi nici nu
depunem vreun efort ca să ieşim din
încurcătura în care am intrat.
„Bună ziua, ce mai faceţi?” exclamă
în cele din urmă pictorul.
„Bună ziua, îi răspund. Bine,
mulţumesc, dar dumneavoastră?”
„Mulţumesc şi eu”, zice pictorul.
„Mergeţi acasă sau la atelier?”
îl chestionez.
„Mai întâi acasă, apoi şi la atelier.”
„Aţi făcut cumpărături!?”
„Da,
am făcut şi cumpărături…”
„Şi altceva?”
„Am făcut şi o plimbare”, mă
informează dumnealui.
„Dar ce mai pictaţi?” îl întreb după
câteva clipe de gândire…
„Pictez”, zice el. Şi apoi adaugă:
„Din când în când.”
„Şi când nu pictaţi ce faceţi?”
„Cuget”, zice el.
„Şi la ce cugetaţi?”
„Nu ştiu la ce cuget, dar totuşi
cuget”, răspunde pictorul, după care
adaugă:
Cam la asta se rezumă dialogurile
noastre dacă ne întâlnim pe stradă.
Ele constituie, de fapt, un preambul
pentru monologurile ce se derulează
în interiorul nostru după ce ne
despărţim..
În anii tinereţii noastre, frecventam
boema de la „Corso” amândoi eram
mai expansivi. Priveliştea salciei
pletoase aplecate peste halbele de
bere ale confraţilor ne dezlega limbile
şi inimile.
Dacă întrevederile pe stradă sunt
supuse capriciilor hazardului, de aici
şi nota de nefirească stinghereală,
întâlnirile din atelier sunt mai calde,
iar dialogul mult mai natural. Să
fie vorba de agorafobie specială,
manifestată, în cazul nostru, într-o
formă paroxistică, având drept punct
nevralgic teama de mulţimi şi locuri
publice, dar şi teama de-a rămâne
singur cu propria-ţi persoană?! De
ce cu propria persoană? Pentru că,
mi-e destul de greu să vă explic, dar
atunci când îl întâlnesc pe Valeriu
Gonceariuc, am sentimentul straniu
că mă întâlnesc cu mine însumi. La
prima vedere, pictorul seamănă cu
un copil bătrân. E ceva necopt în el
şi e ceva necopt şi-n mine. De aici
izvorăşte, probabil, şi teama de care
am vorbit.
I-am vizitat adeseori atelierul şi
înainte, şi după ’89. Dar mai ales
înainte. Am participat şi la câte o
agapă organizată ad-hoc de către
confraţi, mai întâi la „Corso” (pe
atunci un loc mirific al boemei ieşene),
şi se sfârşea mult după miezul nopţii,
în atelierele situate în vecinătatea
cârciumii sau în cele situate pe strada
Armeană, unde se dădeau ultimele
verdicte în materie de geniu, după
care urma stingerea. Întotdeauna
găseai acolo un puhoi de lume. Şi
scriitori, şi actori, şi tot felul de boemi.
Cum după ’89, agapele s-au cam
rărit.
Vizitându-i atelierul, i-am contemplat
tablourile, căutând să pătrund
în interiorul lor şi să le decriptez mesajul...
Gândul m-a dus la Heronymus
Bosch. La un Bosch trecut printr-o
sită postmodernă, unde sensul
parabolelor nu mai e atât de limpede
ca în pictura precursorilor. Privindu-i
tablourile risipite pe podea sau agăţate
pe pereţi, am trăit o senzaţie ciudată.
Pictura lui Valeriu Gonceariuc seamă
nă cu un peisaj subacvatic. E ca
şi cum ai înota pe fundul unei bălţi
năpădite de multă vegetaţie, încercând
să surprinzi cu ochiul prin apa verzuie,
grea, tulbure, plantele şi animalele
fantastice ce-şi fac simţită prezenţa
în jur. Sau e ca şi cum te-ai scufunda
în interiorul propriului subconştient,
coborând în timp până la adâncimi
nebănuite, când percepeai lumea
prin intermediul cordonului ombilical
înotând în interiorul uterului matern
atoateprotector.
Cred că pictura lui Valeriu Gonceariuc
are o strânsă legătură cu rememorarea
inconştientă a acelui paradis pierdut.
Siluetele nu se disting întotdeauna
clar, ele sînt înconjurate de un halou
tulbure de întuneric şi lumină. Pictorul
ar vrea să le atingă cu mâna, dar între
el şi lumea percepută există o graniţă
de netrecut.
Apelând la anamneză, el descoperă
abisurile propriului său eu, în care
s-au stratificat parcursul mai multor
existenţe… De aici, cred, şi nota
de fantastic pe care o degajă tablourile
sale. „Fidelitatea lui Valeriu Gonceariuc
faţă de explorarea zonelor misterului
de dincolo de aparenţe, îl pune în
situaţia de a-şi configura universul
ideatic în relaţie cu arta fantastică,
unde sugestiile picturale deschid
porţile unui alt univers complimentar”,
scria criticul Valentin Ciucă într-una
din cronicile sale dedicate artistului.
„Spaimele ancestrale – adaugă el
–, frica faţă de necunoscut devin
dominantele unor interogaţii unde
asocierea simbolurilor animaliere,
vegetale, conturează un cadru similar
bestiarului teratologic medieval.”
Discutând recent cu pictorul despre
începutul artei sale, acesta mi-a
mărturisit: „M-am născut la Ungheni,
în Basarabia. După închiderea graniţei,
părinţii mei s-au refugiat mai întâi
în Oltenia, apoi în nordul Ardealului.
În perioada foametei, stăteam cât e
ziulica de mare şi decupam siluete
de oameni, fără să mă îndemne cineva.
Erau pe vremuri ţigle tari, cu emblema
leului pe ele. În două zile, cu ajutorul
unei pile, reuşeam să finisez o figurină.
Asta a fost în Ardeal. Îmi plăcea să
mă joc. Mă jucam, făceam case şi
gospodării. Probabil aveam nostalgia
după casa natală. Şi începeam
întotdeauna cu fântâna. Săpam cât
mă ţinea mâna. Descopeream la
capătul ei uneori câte un melc, alteori
un ochi de apă. Făceam fântâna la
poartă, apoi ridicam casa şi grajdurile.
Desigur, ciutura şi cumpăna făceau
parte din decor. Nu puteau lipsi,
desigur, soarele şi luna. Mai înfigeam
şi câte o stea pe hornul casei. Populam
apoi universal ăsta cu cai, cu oi, cocoşi,
găini, câini, pisici, gâşte, cocostârci
şi alte orătănii, mai puţin cu oameni.
Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Poate
din pricina războiului, a secetei şi a
foametei ce-a urmat. Poate. Feţele
oamenilor îmi apăreau ca nişte măşti
sau mai degrabă ca nişte mirişti arse.
Îmi era groază de ele. Mai târziu,
când am ajuns la şcoală, am învăţat
să pictez şi chipuri. Cel mai drag îmi
era chipul regelui Mihai. Eram regalist.
Îl pictam încălţat în uriaşe cizme
Burger, cum purta tatăl meu, pe
care-l adoram. Cizmele regelui Mihai
începeau cam de la umeri şi uneori
treceau dincolo de ramă… Astea
au fost începuturile…”
„Şi-acum?”
„Şi acum? făcu nedumerit pictorul.
Acum îmi dau seama că nu am făcut
mare lucru. Şi că abia acum, ajuns
la 75 de ani, întrevăd ce şi cum ar
trebui să lucrez. Nu foarte clar, desigur.
Ci, aşa, vag. Ferească Dumnezeu
să ai în minte foarte clar ce trebuie
să pictezi, că atunci s-a terminat
cu pictura. De fapt, continuă cu o
aceeaşi voce blândă artistul, cel mai
neînduplecat critic al artei mele sunt
eu însumi şi cel mai mare duşman
al meu tot eu sunt. Îmi vine foarte
greu să mă suport.”
L-am privit cu nedumerire. Valeriu
Gonceariuc e unul din cei mai bine
cotaţi pictori contemporani la bursa
valorilor din Capitală. „E o minune
ceea ce face Gonceariuc, mi-a mărturisit
unul din animatorii Galeriilor de
Artă Dana din Iaşi. Puţini dintre artişti
ajung la perfecţiunea lui. Se degajă
aşa o lumină în tablourile sale, încât
privindu-le începi să înţelegi cum
pot coexista în acelaşi loc şi timp şi
paradisul, şi infernul, sublime prin
frumuseţea şi profunzimea lor…”
Pot, iată că pot. În fond paradisul
şi infernul sunt faţa şi reversul uneia
şi aceleiaşi monede: inconştientul
ancestral, de care pictorul Valeriu
Gonceariuc e legat printr-un fel de
cordon ombilical. De aici şi angoasa,
şi tăcerea, dar şi modestia sa. Ajuns
în faţa Marelui Anonim nu poţi decât
să fii umil faţă de propria-ţi artă şi
persoană.
La mulţi ani, maestre! La încă 75!