Roman istoric à la japonaise
Nobila doamnă din Yodo de Yasushi
Inoue, romanul recent apărut în
traducere românească la Humanitas
Fiction (editură care a mai publicat
şi alte scrieri ale lui Inoue, de la
volumele de nuvele Puşca de vânătoare
sau Dragostea, şi moartea, şi valurile,
până la romanele Lupul albastru şi
Maestrul de ceai), ne indroduce încă
din primul paragraf în atmosfera
tensionată a ultimelor decenii ale
secolului al XVI-lea. Este epoca în
care lupta pentru putere a clanurilor
din arhipelag atinsese apogeul, iar
evenimentele sângeroase (înfruntări
între samurai, masacre, asedii ale
castelelor, incendii magnifice şi
execuţii pilduitoare) făceau parte din
peisajul cotidian: „Era în a douăzeci
şi şasea zi a lunii august din primul
an al erei Tenshu (1573), când, încurajat
de victoriile pe care le obţinuse asupra
lui Yoshikage Asakura, căruia îi luase
provincia Echizen, Nobunaga Oda
l-a împresurat pe Nagamasa Azai,
forţându-l să se retragă în Castelul
Odani. Yoshikage, care-l sprijinise
multă vreme pe Nagamasa, era acum
mort, aşa că acesta din urmă nu mai
avea pe nimeni care să-i sară în
ajutor.”
Astfel începe istoria decăderii
clanului Azai, unul dintre principalii
oponenţi ai clanului Oda. Din primele
rânduri ne izbeşte tonul sobru, de
inventar impersonal al unor succesiuni
de evenimente sângeroase. Însă după
treizeci-patruzeci de pagini – odată
cu intrarea în scenă a personajelor
principale, Oichinokata, soţia învinsului
şi sora învingătorului, împreună cu
cele trei fiice ale sale – perspectiva
se modifică imperceptibil, marea
Istorie împletindu-se de-aici înainte
cu povestea destinului celor patru
femei. Pe un alt palier, tonalitatea
de saga nordică face loc lirismului
dramatic, iar peisajul (cel exterior,
ca şi cel sufletesc), se contaminează
de o lumină difuză, de crepuscul, nu
cu totul străină de intuiţia melancolică
a nestatorniciei destinului omenesc.
Dintre fiicele lui Nagamasa Azai
– Chacha, Ohatsu şi Kogi – se
individualizează, din ce în ce mai
pregnant, profilul celei dintâi. În
vârstă de şapte ani în momentul
prăbuşirii castelului Odani, Chacha
este, fără doar şi poate, personajul
memorabil al acestei cronici apocrife.
Prozator experimentat, Inoue surprinde
cu evidentă acuitate psihologică
parcursul ei spectaculos şi filtrează,
nu de puţine ori, faptele povestite
prin prisma sensibilităţii sale – un
„reflector” bine ales, înzestrat nu
numai cu ambiţie şi curaj, dar şi cu
luciditate, tact, spirit de introspecţie
şi inteligenţă precoce.
Intriga rămâne totuşi liniară
sub raport strict narativ şi, de la un
punct încolo, chiar previzibilă, întocmai
ca în proza istorică apărută pe continentul
nostru în secolul al XIX-lea. Frecventele
răsturnări de situaţie (în genul lui
Dumas-père ori Walter Scott) denotă
o anumită artificialitate naivă. Gesturile
şi cuvintele menite parcă a fi memorate
(„virtutea cea mai de preţ este puterea
de a răbda”, spune într-un moment
cheie unul dintre personaje) ne trimit
cu gândul la Monte Cristo sau Ivanhoe.
Nu cu mult diferit stăteau lucrurile
în romanele Philippei Gregory, şi ele
construite pornind de la figuri atestate
istoric şi de la întâmplări reale.
Cu toate aceste artificii (sau poate
tocmai datorită lor), curgerea vertiginoasă
a subiectului îşi păstrează intactă
forţa de a acapara destinatarul, pe
măsură ce naraţiunea înaintează
implacabil, cu forţa unui fluviu nestăvilit,
spre un deznodământ lesne de anticipat.
Cititorul – fie că vorbim de adolescentul
naiv şi manipulabil sau de criticul
experimentat – se va lăsa cucerit
de povestea nobilei doamne din Yodo,
cu ascensiunile şi căderile ei
spectaculoase.
Destine, ceremonii, anotimpuri
Asistăm, aşadar, cu sufletul la
gură, la oscilaţiile roţii norocului,
care o propulsează pe Chacha, din
victimă aruncată în mizerie lucie şi
în primejdie de a fi ucisă oricând,
în poziţia de concubină favorită a lui
Hideyoshi Hashiba, personaj intrat
în legendă ca unul dintre cei mai
curajoşi seniori ai Japoniei. Luăm
parte la desfăşurarea impresionantă
a paradei organizate de Hideyoshi
cu ocazia vizitei împăratului la
Jurakudai („În fruntea cortegiului
erau samuraii de rang înalt ce purtau
pe cap eboshi. Urmau palanchinele
în care erau purtate împărăteasa şi
concubinele imperiale, apoi încă
treizeci de lectici ale doamnelor de
companie. În urma lor veneau câteva
sute de persoane ce purtau pe umeri
unmikoshi, acompaniate de paisprezece
palanchine lăcuite”, p.143-144) şi
suntem martorii schimbării treptate
a atitudinii nobilei doamne faţă de
cel care-i ucisese tatăl şi fratele.
Revelaţia acestei metamorfoze se
produce – fapt semnificativ – tot
cu ocazia unei parade militare, anun-
ţând începutul unei noi expediţii:
„Amintindu-şi figura ascunsă sub
barba pe care Hideyoshi o purta acum,
Chacha îşi dădea seama că nu va
putea niciodată să fugă de acest bătrân
războinic. Mai mult, că nici un alt
bărbat în afară de el nu va mai ajunge
la inima ei.” (p.171)
Dincolo de talentul de pictor,
evident la Inoue, nu doar când vine
vorba de ample fresce istorice, ci şi
de stampe delicate, cu grădini invadate
de trifoi japonez sau de flori de cireş
(„Copacii erau în plină floare şi nici
o petală nu căzuse încă pe pământ.
Coborând din palanchin, Chacha a
rămas în picioare câteva clipe,
contemplând pierdută acoperământul
de flori ce i se desfăşura deasupra
capului”, p. 140), scriitorul rămâne
un veritabil maestru a ceea ce am
putea numi ceremoniile temporalităţii.
O formidabilă intuiţie a efectelor
infinitezimale provocate de timp îl
face să inventarieze cu voluptate
egală semnele ruinei unei lumi sau
ritmicitatea imperturbabilă a succesiunii
anotimpurilor.
Poezia lucrurilor mărunte
O carte despre timp, ataşament,
absenţă şi farmecul perisabil al
lucrurilor mărunte este microromanul
lui Takashi Hiraide, Pisica musafir.
De astă dată intriga se cantonează,
de la bun început, în mica istorie.
Acţiunea se petrece la Tokyo, în
perioada contemporană, mai exact
în ultima parte a epocii Showa (anii
’90 ai secolului XX) . Pătrundem,
împreună cu naratorul-personaj, în
universul unui cuplu de (încă)
tineri intelectuali – soţul, scriitor şi
redactor la o editură, de unde
demisionează pentru a-şi vedea de
scris, iar soţia – corector de manuscrise.
Existenţa celor doi capătă un curs
neobişnuit din momentul în care în
grădina casei unde locuiesc cu chirie
îşi face apariţia un oaspete neaşteptat.
Este vorba de Mica, pisica din vecini
(„un nor zdrenţuit”, „un vălătuc
plutitor ce se înfiora uşor dintr-o
parte în alta, parcă suflat de o boare
de vânt”). Treptat, între gazde şi acest
musafir neobişnuit se înfiripă o legătură
specială, puternică din punct de
vedere afectiv şi totodată străbătută
de o undă de inefabil. Avem impresia
că asistăm la un ritual straniu:
Mica însufleţeşte casa şi grădina în
care pătrunde, de parcă ar fi spiritul
bun al locului, o prezenţă discretă,
elegantă, capabilă să-i înveţe pe
oameni să vadă cealaltă faţă a realităţii,
ca în jocul cu fanta din peretele de
sticlă care producea iluzii optice.
Chiar maniera în care naratorul o
descrie ne trimite cu gândul la o
făptură din altă lume („îşi strecura
printre obiectele din jur trupul moale,
cu pete cenuşii ghicindu-se prin
blăniţa imaculată; părea că se afundă
în interiorul casei”). Dispariţia ei vine
să adâncească misterul, prozatorul
întreţinând cu abilitate echivocul,
într-o proză al cărei suflu poetic tinde
să şteargă graniţele dintre genurile
tradiţionale.
Şi din punctul de vedere al
construcţiei, Pisica musafir se articulează
după un principiu mai curând poematic,
în totală indiferenţă faţă de procedeele
naraţiunii tradiţionale (succesiune
logică a evenimentelor, coerenţă,
cauzalitate etc.), prezentându-se sub
forma unui puzzle, o colecţie de
imagini ce se întipăresc îndată pe
retină (ca dansul nupţial al celor două
libelule, vizita fluturelui amiral,
înfruntarea dintre călugăriţă şi cigală
sau imaginea grădinii, devenită după
încetarea vizitelor clandestine ale
pisicii un soi de paradis în destrămare).
În pofida registrelor diferite şi a
metodelor adesea diametral opuse
la care recurg, ambele romane
impresionează prin rafinamentul
caligrafiei, prin delicateţea de stampă
a descrierilor şi prin mişcarea
ceremonioasă a frazei, perfect adecvată
viziunii de ansamblu. O viziune care
ne îndeamnă să reflectăm la acea
definiţie a realului invocată de
unul dintre comentatorii romanului
lui Takashi Hiraide: „loc în acelaşi
timp deschis tuturor privirilor şi plin
de taine.”
În ceea ce priveşte calitatea traducerilor,
amândouă versiunile româneş
ti (cea a Magdalenei Ciubăncan,
respectiv a Dianei Tihan) merită o
menţiune aparte. Nu doar pentru că
textele au o melodicitate incontestabilă,
dar şi pentru notele de subsol,
riguros şi minuţios întocmite, conţinând
detalii extrem de preţioase pentru
un cititor puţin familiarizat cu
literatura şi cultura niponă.
