Am prevăzut că Norman Manea va fi primul scriitor român care va lua Premiul Nobel. Şi am avut dreptate. Profeţia mi-a fost împlinită, în ciuda tuturor scepticilor. În 2002, sub numele lui Kertész Imre, Premiul Nobel pentru literatură i-a fost atribuit şi lui Norman Manea, care ilustrează cu exactitate aceeaşi categorie: un scriitor evreu din Europa Centrală, care transcrie în opera sa şi experienţa Holocaustului (sau a deportării în timpul nazismului), şi experienţa traumatizantă a comunismului. Proza lui Norman Manea, ca şi a lui Kertész Imre, transpune cele două traume în egală măsură: nazismul şi comunismul. Pe deasupra, nu este un scriitor de mare notorietate. Înaintea lui Kertész Imre sunt alţi doi-trei scriitori maghiari mai mari şi mai îndreptăţiţi ca valoare estetică să fi luat Premiul Nobel, după cum înaintea lui Norman Manea există alţi doi-trei scriitori români ce pot fi consideraţi mai mari şi mai îndreptăţiţi, dar nici unul dintre scriitorii maghiari sau români mai prestigioşi nu are încorporată în operă o valoare morală, politică şi socială, comparabilă simbolic cu a celor doi. Amândoi au beneficiat de afirmarea în limba germană (condiţie esenţială în faţa juriului Nobel pentru scriitorii proveniţi din Europa Centrală sau de Est) ca primul spaţiu lingvistic de lansare europeană. Limba engleză a venit după aceea. Amândoi au contat pe sprijinul internaţional al mediului evreiesc, extrem de favorizant şi de eficient pentru difuzare, influenţă şi consacrare. Acum, că Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat la această categorie (suferinţa evreiască în Europa Centrală), evident că şansele lui Norman Manea nu mai există. Ar fi ca şi cum unui scriitor i s-ar acorda a doua oară Premiul Nobel.
Niciodată nu am fost mai aproape de Premiul Nobel decât atunci când i s-a atribuit lui Kertész Imre, în 2002, şi i s-ar fi putut atribui la fel de bine lui Norman Manea. Kjell Espmark, în volumul Premiul pentru literatură. Un secol cu Nobel (Editura Institutului Cultural Român, 2003), foarte bine documentat direct în arhivele premiului şi ale dezbaterilor, nu pomeneşte numele nici unui scriitor român care să se fi aflat într-o poziţie eligibilă printre candidaţi. Propunerile sunt o industrie neglijabilă, dacă numele nu ajung printre ale celor cinci-şase scriitori intraţi în discuţia finală a juriului. Laurenţiu Ulici, în volumul Nobel contra Nobel (ediţia a doua, 1998), imaginează îndreptăţirea câtorva scriitori români de a fi obţinut Premiul Nobel pentru literatură. Pe I. L. Caragiale l-ar fi văzut biruitor (retrospectiv, desigur) în 1910, în defavoarea mediocrului scriitor german Paul von Heyse, câştigător atunci. Pe Liviu Rebreanu îl imaginează câştigător în anul 1940, când Nobelul pentru literatură nu s-a acordat. Pe Tudor Arghezi îl imaginează mai îndreptăţit, în 1950, în locul lui Bertrand Russell. Iar pe Lucian Blaga îl contrapune lui Saint-John Perse, premiat în 1960. Pentru literatura noastră contemporană, adevăratul biruitor nu ar fi putut fi decât Nichita Stănescu, în 1980, în contrapartidă cu Czeslaw Milosz. În prima ediţie a cărţii sale, Laurenţiu Ulici îl mai propusese pe Marin Sorescu, propunere la care renunţă în ediţia a doua, când îl mai pune în poziţie de posibil câştigător pe Nicolae Breban pentru 2000. Să recunoaştem că modul de a gândi al lui Laurenţiu Ulici este foarte plauzibil pentru unul sau altul dintre scriitorii români propuşi; evident, nu pentru toţi, în serie. E greu de imaginat că, de-a lungul unui secol, am fi putut lua Premiul Nobel pentru literatură de şase-şapte ori, dar măcar o singură dată l-am fi meritat. Laurenţiu Ulici nu-l propusese şi pe Mircea Eliade, gândindu-se probabil că simpatiile de dreapta l-ar fi dezavantajat categoric. Toate aceste vise sunt spulberate de cartea menţionată a lui Kjell Espmark, care nu găseşte nimic demn de menţionat despre vreun scriitor român care să fi ajuns pe lista eligibililor cu o minimă şansă. Că au circulat veşti despre propunerea lui Rebreanu, Arghezi, Blaga sau Nichita Stănescu are prea puţină importanţă şi relevanţă. Propuneri sunt cu sutele în fiecare an.
Deschid aici o mică paranteză legată de probabila şansă a lui Liviu Rebreanu. Circulă o prejudecată, pe care am văzut-o reactivată în editorialul Gabrielei Adameşteanu Premii, autori, editori, apărut în "Bucureştiul cultural" nr. 21-22, supliment la revista "22", nr. 810 din 13-19 septembrie 2005: "Se pare că Rebreanu a fost aproape de Nobel, iar polonezul Reymont care l-a învins nu era mai bun". E, din păcate, una din informaţiile "folcloristice" despre şansele unui scriitor român la Premiul Nobel. Lui Reymont i s-a acordat acest premiu în 1924, când cariera internaţională şi traducerile din proza lui Rebreanu erau la un început modest. În 1924, Liviu Rebreanu nu avea cum să fie un candidat credibil la Premiul Nobel, pentru a-l concura pe Reymont. Paralela dintre cei doi este ulterioară obţinerii de către Reymont a Premiului Nobel şi a devenit, cu timpul, un loc comun. Dar concurenţa dintre ei este o pură invenţie, complet nemotivată. Opera polonezului fusese tradusă în bună parte în germană, până în 1924, iar prin intermediul acestei limbi a cunoscut-o şi Rebreanu. În 1924, Reymont avea 56 de ani (fiind născut în 1868), iar Rebreanu (născut în 1885) avea doar 39 de ani şi, repet, în 1924 nu era aproape deloc cunoscut pe plan european, nu avea nici pe departe o reputaţie comparabilă cu a lui Reymont. Ar fi fost senzaţional să obţină atunci, în 1924, Premiul Nobel, căci ar fi fost cel mai tânăr premiat din toată istoria premiului. Albert Camus, la 44 de ani, a fost cel mai tânăr premiat. Deci, speculaţia cu faptul că Reymont i-ar fi fost preferat lui Rebreanu e gratuită, chiar fantezistă, pentru că în 1924 Rebreanu nu se afirmase pe plan european.
Ce speranţe am putea avea de acum încolo? E ridicol să discutăm despre ele? Eu cred că nu. E o discuţie ca oricare alta. Eu nu simt nici un fel de frustrare pentru literatura română faptul că nu a obţinut până acum nici un Premiu Nobel, când citesc în lista premiaţilor atâtea nume mediocre. Dar să nu ne facem iluzii că a-l obţine e vital. Lista lui Harold Bloom din Canonul occidental (nici acolo nu figurăm cu nimic) e mai importantă decât lista premiaţilor Nobel pentru literatură. Şi totuşi...
Pe termen scurt, de patru-cinci ani, prima şansă o are, după părerea mea, Ana Blandiana (un impediment deloc neglijabil ar fi opţiunile politice de dreapta). Pe termen mai lung, mai mult de zece ani (pentru că încă nu e suficient de în vârstă, conform mediei statistice a premiaţilor Nobel pentru literatură), a doua şansă ar putea-o avea Mircea Cărtărescu, dacă traducerile vor continua, dacă se vor înmulţi cele în germană şi dacă prestigiul lui se va consolida. Contăm şi noi pe epoca răspândirii globale a Premiului Nobel, în toate regiunile şi pentru toate naţiunile, după ce orgoliile occidentale vor fi satisfăcute (desigur, episodic)! Tot restul propunerilor sau al ipotezelor care au circulat sunt naivităţi: fie cea cu Gellu Naum, ca şi aceea cu Mircea Ivănescu. Nu mai spun de ce, pentru că mi se pare evident.
După cum se poate constata din analizele "de gen" şi după cum se poate specula din statistică şi din tendinţe, Premiul Nobel are de recuperat la categoria "scriitoare". (Dovadă semnificativă e chiar Premiul Nobel pentru 2007: Doris Lessing.) De aceea Ana Blandiana intră serios în calcule (dar nu pentru următorii doi-trei ani, după ce o scriitoare a fost tocmai premiată). În primul rând, desigur, pentru că Ana Blandiana e o mare poetă - acesta ar fi argumentul principal; să spunem adevărul, pentru a nu cădea în ridicol. În al doilea rând, pentru că are un prestigiu european şi universal din ce în ce mai mare (în momentul de faţă, cel mai mare prestigiu, dintre scriitorii români, la concurenţă discutabilă cu Norman Manea şi Mircea Cărtărescu). Şi are acest prestigiu inclusiv în mediul german, care contează foarte mult în faţa juriului suedez (cum am mai spus) pentru scriitorii europeni care scriu într-o limbă de mică circulaţie. Invoc un argument mai subtil: de mai bine de zece ani nu a fost premiat un poet, din 1995, când a fost premiat irlandezul Seamus Heaney, şi din 1996, când a fost aleasă poloneza Wislawa Szymborska. Ar fi rândul unei poete, o dată la zece ani, după doi dramaturgi şi opt prozatori. Ar putea fi Ana Blandiana...
O altă categorie de speranţe ne-o putem face prin filiera scriitorilor exilaţi din România înainte de 1990. Aici cel mai bine plasată ar fi - din câte se pare, deşi eu nu cred în această variantă - Herta Müller. Poeta şi prozatoarea germană nu a fost şi, cu atât mai puţin, nu este scriitoare română (e un regret al nostru, indiferent juriului Nobel). Dar prin ea se poate imagina (în judecata juriului Nobel) o compensaţie la categoria scriitorilor provenind din mediile culturale de interferenţă. Din punctul de vedere al celor ce par mai informaţi, ar fi o aşteptare perfect îndreptăţită, întrucât numele Hertei Müller se vehiculează pe listele mai extinse ale posibililor candidaţi. Tot din această categorie, ar putea face parte Gabriela Melinescu, jumătate scriitoare română, până a plecat în exil, şi cealaltă jumătate (o jumătate mai mare!), scriitoare suedeză foarte prestigioasă. Aceste două nume, trei cu Ana Blandiana, contează pe culoarul feminin, dacă juriul suedez va înclina cu timpul mai frecvent în această parte.
Sunt în mare parte de acord cu Gabriela Adameşteanu, opinie exprimată în articolul citat mai sus, cu lista posibililor noştri candidaţi (o redau întocmai, cu observaţiile mele în paranteză): Norman Manea (pe care îl consider premiat prin Kertész Imre), Ana Blandiana (având, repet, handicapul implicării într-o politică de dreapta, punct nevralgic în dosarul Nobel), Mircea Cărtărescu (mult prea tânăr, deocamdată), Herta Müller, Oskar Pastior, Dumitru }epeneag, Eginald Schlattner, Gabriela Melinescu, Richard Wagner, Nicolae Breban, Augustin Buzura. Principala diferenţă e că Gabriela Adameşteanu pariază pe prea mulţi scriitori germani originari din România.
A devenit din ce în ce mai clar - de cel puţin 20 de ani încoace - că există o altă politică a Premiului Nobel pentru literatură decât cea a valorii. Stângismul selecţiei amestecă alte criterii. Împărţirea pe zone geografice - dacă nu echitabilă, măcar consolatoare - ne poate da o foarte slabă şi vagă speranţă în faţa atâtor teritorii exotice extraeuropene: în 2000 a fost premiat Gao Xiangjian, scriitor chinez exilat în Franţa; în 2001, V. S. Naipaul, scriitor englez originar din Trinidad-Tobago; în 2003, J. M. Coetzee, din Africa de Sud; în 2006, Orhan Pamuk, din Turcia, încă o revanşă zonală necesară din perspectiva corectitudinii politice. Politica extinderii globale a Premiului Nobel pentru literatură şi a distribuirii lui democratice pe naţiuni ne poate da o speranţă.
De ce însă nu trebuie să fim chiar foarte entuziasmaţi de această politică? Pentru că nu e, primordial, o politică a valorii! Stângismul (inclusiv corectitudinea politică şi democratismul răspândirii globale) îi viciază exigenţele. Dacă acest premiu l-a luat în 2004 austriaca Elfriede Jelinek, una dintre cele mai proaste alegeri din toată istoria Premiului Nobel pentru literatură, ar fi fost de aşteptat ca premiatul din 2005 să-l refuze în semn de protest. Evident, foarte vârstnicul dramaturg britanic Harold Pinter, alesul din 2005, nu a avut tăria unei recuzări semnificative, cum au avut-o, în istoria Premiului Nobel pentru literatură, numai Pasternak şi Sartre.
