Mi s-a părut mereu că recenta cîştigă- toare a Premiului Goncourt este una dintre cele mai bune scriitoare franceze ale sfîrşitului de secol XX.
Între timp, pot spune fără să greşesc că scriitura ei poate fi apropiată de cea a Norei Iuga, măcar într-un punct esenţial pentru poetica celor două autoare: pasiunea pentru voce – ca şi, desigur, arta de a o reda. La ambele scriitoare, personajul apare ca element central al naraţiunii în calitatea sa de locutor şi de trouble-fête al cursivităţii. Doar apoi, în umbra spunerii, drama capătă contur şi poate fi înregistrată într-o curgere logică, prin travaliul cititorului. Forţa spunerii (impetuoasă în cazul scriitoarei franco-spaniole, fragmentată şi cumva pastelată în cazul Norei Iuga) face din cele două scriitoare două poete – sau două dramaturge, ar putea –, dar Lydie Salvayre operează într-o tradiţie literară în care poezia e ceva aparte.
Lydie Salvayre a cîştigat Premiul Goncourt la balotaj cu Emmanuel Carrère, tradus la noi de Editura Trei, pentru un roman numit Pas pleurer (titlul însuşi e o aşchie de limbaj colocvial, să-l traduc Ba nu plînge?), dedicat mamei naratoarei şi tinereţii ei spaniole. Sigur, dacă n-ar fi fost vorba decît despre un roman familial, probabil că n-ar fi luat Goncourt. La fel ca la Nora Iuga din Harald şi luna verde, avem de-a face cu un palimpsest narativ: roman familial peste roman istoric, în care primul vine să-l autentifice pe celălalt, în care ultimul dă primului forţă realistă. La Lydie Salvayre, povestea începe în momentul alegerilor din 1936 din Spania, cîştigate la limită de stînga şi care determină o ofensivă tot mai acerbă a dreptei Frontului Naţional. Atunci, de atunci, viaţa mamei naratoarei se împleteşte cu istoria. Şi tot atunci, viaţa ei intimă izbucneşte dincolo de orice istorie. În ciuda vicisitudinilor istoriei, de atunci şi de mai tîrziu, în ciuda romanului lui Bernanos care descrie experienţa sa spaniolă din acelaşi an în Les Grands cimetières sous la lune – roman care va avea un ecou larg într-o Franţă antifascistă, de vreme ce romanul denunţă agresivitatea ciracilor lui Franco în tratamentul aplicat opoziţiei –, viaţa protagonistei cunoaşte atunci cea mai fericită perioadă a ei. Prezenţa cărţii lui Bernanos în romanul lui Salvayre – el însuşi catolic – este masivă: titlul figurează de altfel în dreptul copy-right-ului, pe pagina de gardă. Mărturia pe care o aduce Pas pleurer este una care o contrazice pe cea din Les Grands cimetières sous la lune, tocmai prin schimbarea unei perspective istorice devenite canonice cu o alta, la fel de autentică, dar minoritară. Fericirea nu vine din afară, nu se instalează ca un determinism pozitiv, prin bunăstare sau libertate politică, ci ţine de o chimie şi de o fizică circumstanţială. Limita exterioară a fericirii şi nefericirii este foarte departe: spaţiul posibilului apare adesea paradoxal în raport cu ceea ce ni se pare că ştim. Există limite, desigur, dar viaţa iese din istorie ca firele de iarbă dintre dale de beton – cu condiţia, aşadar, ca suprafaţa să nu fie acoperită fără rest. Asta-i morala.
Pînă acum a fost vorba despre poveste. Dacă urmărim comentariile online ale cititorilor, mi se pare că povestea are, desigur, importanţa ei. Există şi o metapoveste a ei, însă. Una care ţine de amploarea world literature, de globalizarea literaturii. Mai ales că literatura canonică a intrat, la nivel mondial, singurul la care se discută acum în afara presei, într-un proces accelerat de culturalizare. Ce înseamnă asta? Romanul care nu reprezintă alterităţi pe orizontală – geografice, politice, sociale – rămîne cantonat în vasta debara a literaturii contemporane. Pentru a fi studiat, un roman trebuie să aducă o poveste „din altă parte” sau măcar „a altuia”. În felul acesta, el poate intra în istoriile literare alternative, poate pătrunde în spaţiul editorial nord-american de unde se poate reîntoarce îmbogăţit în cel european, mic, pestriţ şi vechi. Pas pleurer face mai mult chiar din perspectivă culturală: featuring-ul cu Georges Bernanos îl strînge şi mai bine în tradiţia franceză – dar nu atît într-una literară, de studiat de către teoria literaturii, ci de către studiile culturale. Pe de altă parte, e un roman latino, şi abia acum trecem la partea a doua a comentariului.
Acum, despre scriitură. O să mă citez acum dintr-un text publicat în urmă cu 14 ani, o să scot mult, textul mi se pare mediocru, e vina mea: „Excelent dotată tehnic, scriitura Lydiei Salvayre este una a rupturilor, a paradoxalului, a dionisiacului. (...) Un amestec de ironie şi voracitate. (...) Romanele sale sînt în primul rînd – ca multe alte romane contemporane franceze – monologuri, ecorşeuri. Autoarea mînuieşte fără greşeală arta dialogului. (...) Demonstraţiile sînt întotdeauna întrerupte. Deoarece ordinea nu înseamna, pentru Lydie Salvayre, altceva decît un ideal abstract sau un mijloc terapeutic, viaţa, ea, este trăită întotdeauna extrem, iar supravieţuirea, în cazul nostru supravieţuirea limbajului, are loc in extremis. Limbajul (...) este un alt factor de echilibru, ablutiv. «Vorbesc, deci exist», par să spună personajele din La Compagnie des spectres (Compania spectrelor, 1997) sau din La Conférence de Cintegabelle (Conferinţa de la Cintegabelle, 1999), aflate la acea limită în care obsesiile personale întind marginile elastice ale realului la maximum, în punctul din care cele două ordine (realul şi imaginarul), amalgamate de percepţia difuză a timpului, se întrepătrund.”
Nimic din ce scriam aici nu se dezminte. De atunci şi pînă acum, scriitoarea a mai publicat zece romane, în aceeaşi vînă, colcăind de voci care spun poveşti, care se ceartă, care suferă, care trăiesc. Scenariul enunţiativ de acum este la rîndul lui spectaculos: naratoarea intervine rar, în acelaşi registru familiar, pentru a desena cele două cadre narative: cea a mamei care povesteşte, la optzeci de ani, despre ea însăşi din urmă cu şaizeci şi, apoi cea a prezentului (sîntem în 2011), în care mama devine personajul principal al unui soi de omagiu adus de fiică. Mama şi fiica au o conversaţie – cumva ca, iertare pentru deplasare, fiul şi tatăl Porumboiu în filmul experimental Al doilea joc – în care talentul autoarei în a reda autenticitatea vocilor se poate desfăşura în voie. Franceza mamei este stricată de spaniola nativă, şi Lydie Salvayre ştie să-i redea toate stîngăciile, dimpreună cu efectele care le însoţesc.
Acest roman, ca şi cel al lui David Foenkinos, care a luat Premiul Renaudot anul acesta cu Charlotte, sînt înainte de toate romane de limbaj. Or, de mult Premiul Goncourt nu s-a dus la literatura aceea pe care noi toţi o ştim europeană în (încă) autonomia faţă de discursul literar împachetat pentru vînzare. Ce s-a putut întîmpla? Răspunsul mi se pare că stă în acordarea Nobelului lui Patrick Modiano. În librăriile franceze principale, Modiano şi Salvayre stau unul lîngă altul. Deşi au fost scoase rapid din unghere cîteva studii despre autorul ficţiunilor nostalgic-lugubre în care eu îl întrevăd mereu pe Jean Gabin (Modiano), literatura franceză contemporană şi-a permis, anul acesta, ba chiar a fost împinsă spre asta, să premieze o literatură pe care o auzi mai degrabă decît o vezi, pe care o dansezi, în lectură, mai degrabă decît să o parcurgi. Nu în ultimul rînd, şi asta ar fi o provocare, Lydie Salvayre scrie romane greu de tradus. Tocmai: o provocare.