N-ar fi exclus, îmi spun
de la o vreme, ca Râmnicu
Vâlcea să se transforme
într-un centru de interes,
pentru artele vizuale,
detoată lauda, pentru că
de luat în seamă este deja!
Evident că se face vinovat de
această situaţie şeful filialei locale
a UAP, artistul Gheorghe Dican, de
numele căruia se leagă o serie de
manifestări cu adevărat memorabile,
cu expoziţii ale unor artişti de prima
mână, dar şi expoziţii de promovare
a unor tineri ce pot să fie de la un
punct încolo mai mult decât promisiuni
certe. Fiind de câteva zeci de ani şi
curator al Muzeului de Artă (care
se pregăteşte probabil că într-o bună
zi să-i preia numele!), Gheorghe Dican
a integrat activitatea artiştilor locali
acestei instituţii ca pe un comportament
firesc, ce coagulează şi un public, pe
măsură ce trece timpul mai ataşat şi
în pas cu experimentele din domeniul
artelor vizuale! Adăugând la această
strategie şi orele de desen în care
sunt antrenaţi sute de copii de la
şcolile din oraş, este asigurat şi patul
germinativ pe care vor cădea seminţele
viitorului şi – de ce nu?– în perspectivă
se poate consolida o piaţă de artă de
luat în seamă. Nu-mi propun, însă,
să intru în bucătăria acestui fenomen,
hrănit mai ales cu entuziasm decât
cu bani, acest comportament public
al artiştilor fiind probabil şi luat în
calcul de administraţiile instituţiilor
atunci când se fac bugetele anuale
de susţinere a manifestărilor, aproape
la fel ca peste tot în România, interesul
fiind mutat de la instituţie asupra
artiştilor, care-şi finanţează din
propriile resurse ieşirile în public, în
piaţa de artă. Nu mai este, în aceste
condiţii, cazul să aduc în discuţie
lipsa totală de fonduri pentru achiziţii,
ca să nu mai vorbesc că este
cvasigenerală atitudinea instituţiilor
care găzduiesc expoziţii de artă de a
ignora pur şi simplu practica tipăririi
unei minime documentaţii despre
evenimentele pe care le găzduiesc.
În acest fel, şansele ca lucruri memorabile
să se aneantizeze sunt cât se poate
de reale, singurele posibilităţi de
regurgitare a lor în spaţiul public
fiind posibile numai cu ajutorul reţelelor
de socializare, dar, vai, de cele mai
multe ori fără însoţirea obligatorie a
reţetei critice în care s-ar putea aşeza!
Să ne întoarcem, însă, la Râmnicu
Vâlcea, unde, aşa cum menţionam
în cronica de acum doua săptămâni,
în paralel cu expoziţia Angelei Tomaselli,
a fost vernisată şi expoziţia celor două
artiste, despre care am mai scris în
această pagină a României literare,
în urmă cu un an şi mai bine, Georgiana
Poenaru şi Aurelia Ceuca Sanda,
construită ca un dialog ce-şi propune
să puncteze momente ale modernităţii
inaugurate de avangarde. Şi, evident
că gândul te duce imediat la supoziţia
că cele doua artiste şi-au propus să
verifice dacă repunerea în circulaţie
a codurilor arse la începutul secolului
trecut de avangardişti îşi mai păstrează
potenţialul de emoţionalitate, în ce
măsură ele au trecut în portofoliul
emoţiilor comune şi cât mai pot oferi
pe platoul compromisului cu clasicizarea
ca surpriză estetică. Altfel, citită la
rând, după celelalte expoziţii, despre
care am mai scris, semnate, împreună
sau separat, de către cele doua artiste,
lucrurile ar părea că trenează, o serie
de motive fiind reluate pur şi simplu
dintr-o cinetică inspiraţională, aşa
cum se nasc unele dintr-altele
combinaţiile dintr-un tub, precum
cele construite cândva pentru copii
şi vândute prin târguri şi bâlciuri! Pe
alocuri, la Georgiana Poenaru mai
ales, această impresie este cât se
poate de puternică, mai ales acolo
unde, reluând temele mai vechi ale
unui inventar eonologic, construieşte
în relief, dar cu câtă fineţe, siluetele
ce par să se pulverizeze parcă ale
sticlelor gemene, de pe poliţa unui
NY reînviat brusc, dar repudiat imediat
pentru că anterioritatea lui păstrează
sensul bahic integral. Bineînţeles că
simplificările din plan cu care operează
artista au, fiecare în parte, deconstrucţia
asigurată de legenda proprie, de care
nu mai avem nevoie în lecturarea
lor, pentru că şi-au asumat punctele
comune ale identificării prin însuşirea
limbajului primordial al reprezentării
realităţii şi obiectelor ei! Ca să păstrez
discuţia în preajma temelor, puse în
dezbatere în această pagină, nu cu
mult timp în urmă, când scriam despre
portretele lui Constantin Neacşu, tot
un vâlcean şi el, ce e drept adoptat,
remarcam că prin simplitatea desenului,
configurat de linia aproape trasată
la indigo după fotografia originală
a personajului, lasă înlăuntrul său
golul care personaliza înstrăinarea
şi singurătatea, acum, la Georgiana
Poenaru, lucrurile se calmează, am
putea chiar să spunem că devin neutre,
pentru că desenul este în relief, iar
golul se umple de o fină presupunere.
Omul fără chip se recunoaşte pe sine
în repetitive ipostaze, rămas în afara
mulţimilor el este doar tiparul, harta
unui teritoriu ce se poate însoţi de
perseverenţa unei umanităţi genuine!
Aş putea spune, trecând mai
departe la partida Aureliei Ceuca
Sanda, că realitatea îşi confiază de-a
dreptul istoria, pregătind o cercetare
arheologică în… viitor. Aurelia Ceuca
Sanda e mai dezinvoltă, ca şi când
şi-ar încerca puterile dincolo de
limitările profesiei sale de grafician,
îşi aminteşte în acelaşi timp că lucrurile
pot ţâşni din plan şi să capete
obiectualitate, dar simţi că în spatele
acestui elan se stinge ceva care vine
din repetarea unei formule uzate, de
la Marcel Duchamp încoace, cu asupra
de măsura, aşa că obiectele sale,
ready made, sunt obligate să intre
pe un sens. Iar unele dintre ele, tocmai
pentru că îndrăzneala folosirii depăşeşte
limita acceptabilităţii, se mută fără
vrerea artistei în sugestii dintre cele
mai grave. Desigur că tot ce scriu
aici poate să fie o pură fantezie, dar,
până la urmă care ar fi sensul discursului
critic dacă nu acela de a produce
întocmirea unei noi imagini din
construcţia celuilalt, artistul care
deschide venele visului? Câteva
panouri găzduiesc fragmente de
cămăşi, mâneci, piepţi, o cămaşă
întreagă. Aceasta din urmă, dar mai
ales aceasta, impostată sub un
strat de alb cenuşiu acrilic, este
imposibil să nu-ţi aducă în minte
mesaje din alte epoci, din alte culturi,
fiind în acelaşi timp Cămaşa lui Nesus
ori giulgiul lui Cristos, desfăşurat pe
un panou, unde nu urmele sângelui
se scot din ţesătură ci ţesătura devine
relieful unei ţări neutre... toate
ambiguităţile sunt posibile în acest
exerciţiu de defragmentare a unei
realităţi care refuză parcă să se rupă
definitiv de mit şi de legendă, regăsite
mereu în obiectele folosinţelor noastre
cotidiene. Dacă Georgiana Poenaru
duce în plan relieful desenului,
transformând rama tabloului în vitrină,
Aurelia Ceuca Sanda scoate din ramă
obiectul transformându-l în natură
independentă. Să ne imaginăm că
mai întâi desenează frunzele lungi
ale unei plante exotice, pe care
apoi le eliberează prin decupare,
lăsându-le să se reverse în afară din
perete, postura nefiind departe de o
propunere kitsch, cum sunt şi cele
două manechine feminine, dacă
intervenţia asupra lor nu s-ar fi făcut
cu o anume ştiinţă a personalizării,
transformându-le din obiecte fără
sens în teme de lucru pentru un atelier
artistic. De altfel, expoziţia, pe partida
Aureliei Ceuca Sanda, punctează
acest aspect în câteva rânduri. Câteva
pasaje sunt construite din pachete
de schiţe de atelier, de grafică şi de
pictură, ce se pot vărsa într-un portret
comun, ambiguu, cu o anume poeticitate
la Aurelia Ceuca Sanda, sigure pe
ele, dar nu lipsite de mister, la Georgiana
Poenaru. Marca autenticităţii ţine
aici loc de recunoaştere a valabilităţii
unor teme şi tehnici puse în mişcare
de avangardişti tocmai pentru că sunt
încă generatoare de surprize emoţionale
valabile! Întrebarea care se pune,
evident, după parcurgerea acestui
traseu, ar fi cât se poate muzeifica
din toată desfăşurarea de semnalizări
estetice şi cât decade din drepturile
câştigate prin contextualizare? Altfel,
exerciţiul este unul remarcabil, ca o
lecţie de intrare în teritoriul unei
modernităţi care şi-a trăit demult
traiul, iar acum pare că ar vrea să-şi
valideze, puţin nostalgic, timpul
intempestivei sale tinereţi. Într-un
fel, expoziţia aceasta mi-a adus aminte
de o alta, văzută cu câteva luni în
urma la Craiova, a lui Micki Trifan;
aceasta din urmă confirmându-mi
că la câteva generaţii distanţă, nostalgia
avangardelor intră în fondul operaţional
al căutătorilor de noi forme de expresie
sau pur şi simplu arde tocitele noastre
prejudecăţi!
