Între cele două războaie a făcut câtva timp
senzaţie, sau de fapt n-a făcut nici o senzaţie,
pentru că lumea se obişnuise cu manifestă
rile lui bahice, iar revoltele lui nu mai
speriau pe nimeni, un ins pe numele lui
Stan Palanca, poreclit şi „poetul de pe
Sabar”, autorul unei romanţe mult cântate
la vremea aia, Smaranda.
Se spune că acesta, ducând-o într-un chef şi-o
pierdere de noapte/zi, era foarte sărac, sau, în orice
caz, mai tot timpul lefter (vorba ceea: sunt atât de
sărac, încât când mă îmbrac am impresia că mă
mut), fapt care-i nutrea o stabilă şi temeinică
ură contra acelora care îşi organizaseră mai bine
viaţa sau, pur şi simplu, şi-o organizaseră, ceea
ce lui nu-i reuşise. Motiv pentru care intra
uneori la Capşa, unde tronau scriitorii „norocoşi”,
şi le arunca invective de tipul „îmbuibaţilor!” şi
mai ştiu eu ce altele care circulau în epocă. Opera
sa, câtă o fi fost, a cam fost uitată, dar a rămas
legenda acestei continue revolte care, peste ani,
a căpătat o aură de romantism, timpul ştergând
partea ei de mitocănie şi de murdărie de limbaj
şi simţire.
Azi Stan Palanca, mort şi îngropat în cine ştie
ce groapă mai mult sau mai puţin comună, a înviat.
Nu-l mai cheamă aşa pentru că nu mai e singur.
Dar are toate caracteristicile aceluia, minus
aura de revoltă romantică şi dezinteresată.
Adică nu mai e chiar Stan Palanca. În ce priveşte
limbajul său, o, dar acesta a evoluat mult. Între
timp s-a câştigat dreptul la libera expresie şi atunci
jos cu tabù-urile de limbaj. Că de gândire nu prea
poate fi vorba. Spuneam că noul Stan Palanca,
de fapt omul nou care şi-a câştigat autonomia faţă
de sistemul politic ce l-a inventat, nu mai e singur.
Nu mai e, pentru că avem Stan Palanci la toate
colţurile de stradă şi de societate. Avem, azi,
datorită progresului tehnologiei, poate sau
sigur, Stan Palanci pe toate drumurile şi pe
toate siturile (sau, cum se scrie, preţios, azi:
site-urile). La puterea a zecea.
Ignorând fără graţie existenţa acestui poet autodamnat,
multă lume din vremea noastră se poartă
precum Stan Palanca, cel care călca toate normele
sociale, cu un anume farmec, totuşi. Numai că noii
stanpalanci au interese precise, dar şi un alt limbaj.
Pentru că: una dintre cuceririle tehnicii postmoderne
este includerea fiziologiei în dialogul (?) public.
Încă ocultată între războaie, cel puţin la noi, fiziologia
şi-a dobândit şi ea dreptul la expresie, adică să fie
exhibată şi aruncată în faţa presupusului preopinent.
A intrat, cu alte cuvinte, în arenă. Nu că n-ar fi
fost şi până acum, dar era mai pe la marginea
lumii, pe la ceea ce se numea mahala, cu o
vorbă surghiunită de corectitudinea politică, sau
la meciurile de fotbal, nu pe scena culturală. E
vorba, fireşte, de fiziologia proprie, cu care noii
stanpalanci îi zdrobesc pe cei ce încă nu au devenit
atât de liberi sau, pur şi simplu, datorită unei
educaţii defectuoase (sic), nu îndrăznesc să şi-o
exhibe, considerând (preistorică naivitate!) că
argumentul primează. Nu, domnilor naivi, nu mai
primează argumentul, nu mai primează nici
informaţia corectă, dimpotrivă, acestea nu fac
decât să stârnească noi potopuri de invocări ale
fiziologiei. Să mai pomenesc, a nu ştiu câta
oară, extraordinara carte a lui Jean-François Revel,
La connaissance inutile? Inutil. Astfel de scuturi
nu rezistă înjurăturii. Care, de la stadion la dezbaterea
publică de orice fel, politică, artistică şi literară,
şi-a câştigat drept de cetate.
De ceea ce mă mir este că feministele epocii
noastre nu s-au autosesizat asupra machismului
inclus în multe dintre înjurăturile epocii noastre,
care, ca şi cele de când nu exista corectitudinea
(politică sau, mai ales, socială), subînţeleg actul
sexual ca pedeapsă. În ce o priveşte pe numita
corectitudine, o refuzăm noi, aşa, în general, dar
dacă n-ar fi ea, vorba colonelului aceluia despre
care povesteşte Švejk, ne-am sau, mai ales, s-ar
sui cu toţii în copaci ca maimuţele, în fond un
model al omului, readus în actualitate cu toată
voluptatea descoperirii animalităţii de către oamenii
aşa-zişi evoluaţi în altă direcţie.
Se spunea acum câteva zeci de ani, pe vremea
naţionalismului ceauşist dezlănţuit, că atunci când
cineva nu mai are argumente în favoarea sa, recurge
la cel al naţionalităţii, care acoperă tot, toate
neputinţele, toate nerealizările şi eşecurile, personale
şi colective. Uite că acum e altfel, fiziologia invocată
în gura mare ţine loc de orice, e un fel de manta
de vreme rea. S-a dus vremea lui „gândesc, deci
exist”. A venit vremea lui „înjur, deci exist”.
Sau, ca-ntr-o lamentabilă şi huliganică declaraţie
a cuiva, „am erecţie, deci exist”. Mă rog, referinţa
filosofică nefiind la îndemâna ipochimenului, ea
nu era pronunţată ca atare, dar cam asta putea
înţelege din elucubraţiile respective un cetăţean
cu alt fel de repere.
Cum să le spui celor de mai sus, mulţi, că,
pretinzându-se contemporani cu epoca postmodernă
şi cu toate descoperirile ei, ideea că actul sexual
e o pedeapsă e, totuşi, comună epocilor europene
îndepărtate, poate chiar de pe vremea năvălirilor
barbare şi talibanilor şi jihadiştilor de azi, aflaţi cu
mintea, şi ei, acum peste o mie de ani. Limba
română mărturiseşte şi ea asupra unui îndelung
acceptat sens al înjurăturii, limba noastră, care
o fi ea „o comoară, în adâncuri îngropată”, dar e
o comoară şi pentru cei dispuşi să-i cerceteze, în
folosul propriu, străfundurile nu prea curate, fiind
una dintre cele mai bogate, probabil, în coloratele
şi mizerabilele, de fapt, înjurături pe bază de
sex. Matern şi nu numai. Mulţi dintre noi au trecut
prin această fază, înainte de a descoperi celelalte
valenţe ale actului sexual, cele adevărate.
Înjurai cu poftă, subînţelegând sexul ca o pedeapsă,
atunci când nu-l practicai. Dar nici după ce l-ai
practicat tot n-ai înţeles că e altceva? Păi atunci,
mai bine rămâneai aşa, fără erecţie?!
Asupra semnificaţiei tuturor acestor murdării
m-a lămurit o reclamă. Un panou imens, în
centrul Bucureştiului, prezintă o pereche de
pantofi sport (nu pot preciza marca şi nici nu
vreau), deasupra căreia scrie cu litere de-o
şchioapă: „Stilul e un moment. Murdăreşte-l”.
À bon entendeur, salut!