Între cele două războaie a făcut câtva timp senzaţie, sau de fapt n-a făcut nici o senzaţie, pentru că lumea se obişnuise cu manifestă rile lui bahice, iar revoltele lui nu mai speriau pe nimeni, un ins pe numele lui Stan Palanca, poreclit şi „poetul de pe Sabar”, autorul unei romanţe mult cântate la vremea aia, Smaranda.

Se spune că acesta, ducând-o într-un chef şi-o pierdere de noapte/zi, era foarte sărac, sau, în orice caz, mai tot timpul lefter (vorba ceea: sunt atât de sărac, încât când mă îmbrac am impresia că mă mut), fapt care-i nutrea o stabilă şi temeinică ură contra acelora care îşi organizaseră mai bine viaţa sau, pur şi simplu, şi-o organizaseră, ceea ce lui nu-i reuşise. Motiv pentru care intra uneori la Capşa, unde tronau scriitorii „norocoşi”, şi le arunca invective de tipul „îmbuibaţilor!” şi mai ştiu eu ce altele care circulau în epocă. Opera sa, câtă o fi fost, a cam fost uitată, dar a rămas legenda acestei continue revolte care, peste ani, a căpătat o aură de romantism, timpul ştergând partea ei de mitocănie şi de murdărie de limbaj şi simţire.

Azi Stan Palanca, mort şi îngropat în cine ştie ce groapă mai mult sau mai puţin comună, a înviat. Nu-l mai cheamă aşa pentru că nu mai e singur. Dar are toate caracteristicile aceluia, minus aura de revoltă romantică şi dezinteresată. Adică nu mai e chiar Stan Palanca. În ce priveşte limbajul său, o, dar acesta a evoluat mult. Între timp s-a câştigat dreptul la libera expresie şi atunci jos cu tabù-urile de limbaj. Că de gândire nu prea poate fi vorba. Spuneam că noul Stan Palanca, de fapt omul nou care şi-a câştigat autonomia faţă de sistemul politic ce l-a inventat, nu mai e singur. Nu mai e, pentru că avem Stan Palanci la toate colţurile de stradă şi de societate. Avem, azi, datorită progresului tehnologiei, poate sau sigur, Stan Palanci pe toate drumurile şi pe toate siturile (sau, cum se scrie, preţios, azi: site-urile). La puterea a zecea.

Ignorând fără graţie existenţa acestui poet autodamnat, multă lume din vremea noastră se poartă precum Stan Palanca, cel care călca toate normele sociale, cu un anume farmec, totuşi. Numai că noii stanpalanci au interese precise, dar şi un alt limbaj. Pentru că: una dintre cuceririle tehnicii postmoderne este includerea fiziologiei în dialogul (?) public. Încă ocultată între războaie, cel puţin la noi, fiziologia şi-a dobândit şi ea dreptul la expresie, adică să fie exhibată şi aruncată în faţa presupusului preopinent. A intrat, cu alte cuvinte, în arenă. Nu că n-ar fi fost şi până acum, dar era mai pe la marginea lumii, pe la ceea ce se numea mahala, cu o vorbă surghiunită de corectitudinea politică, sau la meciurile de fotbal, nu pe scena culturală. E vorba, fireşte, de fiziologia proprie, cu care noii stanpalanci îi zdrobesc pe cei ce încă nu au devenit atât de liberi sau, pur şi simplu, datorită unei educaţii defectuoase (sic), nu îndrăznesc să şi-o exhibe, considerând (preistorică naivitate!) că argumentul primează. Nu, domnilor naivi, nu mai primează argumentul, nu mai primează nici informaţia corectă, dimpotrivă, acestea nu fac decât să stârnească noi potopuri de invocări ale fiziologiei. Să mai pomenesc, a nu ştiu câta oară, extraordinara carte a lui Jean-François Revel, La connaissance inutile? Inutil. Astfel de scuturi nu rezistă înjurăturii. Care, de la stadion la dezbaterea publică de orice fel, politică, artistică şi literară, şi-a câştigat drept de cetate.

De ceea ce mă mir este că feministele epocii noastre nu s-au autosesizat asupra machismului inclus în multe dintre înjurăturile epocii noastre, care, ca şi cele de când nu exista corectitudinea (politică sau, mai ales, socială), subînţeleg actul sexual ca pedeapsă. În ce o priveşte pe numita corectitudine, o refuzăm noi, aşa, în general, dar dacă n-ar fi ea, vorba colonelului aceluia despre care povesteşte Švejk, ne-am sau, mai ales, s-ar sui cu toţii în copaci ca maimuţele, în fond un model al omului, readus în actualitate cu toată voluptatea descoperirii animalităţii de către oamenii aşa-zişi evoluaţi în altă direcţie.

Se spunea acum câteva zeci de ani, pe vremea naţionalismului ceauşist dezlănţuit, că atunci când cineva nu mai are argumente în favoarea sa, recurge la cel al naţionalităţii, care acoperă tot, toate neputinţele, toate nerealizările şi eşecurile, personale şi colective. Uite că acum e altfel, fiziologia invocată în gura mare ţine loc de orice, e un fel de manta de vreme rea. S-a dus vremea lui „gândesc, deci exist”. A venit vremea lui „înjur, deci exist”. Sau, ca-ntr-o lamentabilă şi huliganică declaraţie a cuiva, „am erecţie, deci exist”. Mă rog, referinţa filosofică nefiind la îndemâna ipochimenului, ea nu era pronunţată ca atare, dar cam asta putea înţelege din elucubraţiile respective un cetăţean cu alt fel de repere.

Cum să le spui celor de mai sus, mulţi, că, pretinzându-se contemporani cu epoca postmodernă şi cu toate descoperirile ei, ideea că actul sexual e o pedeapsă e, totuşi, comună epocilor europene îndepărtate, poate chiar de pe vremea năvălirilor barbare şi talibanilor şi jihadiştilor de azi, aflaţi cu mintea, şi ei, acum peste o mie de ani. Limba română mărturiseşte şi ea asupra unui îndelung acceptat sens al înjurăturii, limba noastră, care o fi ea „o comoară, în adâncuri îngropată”, dar e o comoară şi pentru cei dispuşi să-i cerceteze, în folosul propriu, străfundurile nu prea curate, fiind una dintre cele mai bogate, probabil, în coloratele şi mizerabilele, de fapt, înjurături pe bază de sex. Matern şi nu numai. Mulţi dintre noi au trecut prin această fază, înainte de a descoperi celelalte valenţe ale actului sexual, cele adevărate. Înjurai cu poftă, subînţelegând sexul ca o pedeapsă, atunci când nu-l practicai. Dar nici după ce l-ai practicat tot n-ai înţeles că e altceva? Păi atunci, mai bine rămâneai aşa, fără erecţie?!

Asupra semnificaţiei tuturor acestor murdării m-a lămurit o reclamă. Un panou imens, în centrul Bucureştiului, prezintă o pereche de pantofi sport (nu pot preciza marca şi nici nu vreau), deasupra căreia scrie cu litere de-o şchioapă: „Stilul e un moment. Murdăreşte-l”. À bon entendeur, salut!