Adunate, cronicile despre artiştii timişoreni şi bănăţeni, publicate aici, ar putea să acopere un întreg sezon. Şi, în speranţa că nu este prea mult, închei acest ciclu cu un grupaj de artişti care s-au reunit la Galeriile Artex, din Râmnicu Vâlcea, sub patronimicul Qu(art)et, parcă ţinând să amintească de prea binecunoscutele formule 111 şi Sigma, grupări care au marcat atât de bine arta contemporană românească.

Artiştii care au expus la Râmnicu Vâlcea sunt profesori la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara şi e drept să-i legăm, nu atât de tradiţia instaurată aici, cât mai ales de înclinaţia şcolii timişorene spre cercetarea unor modalităţi de exprimare pe cât de diverse, pe atât de tranşante în favoarea individualităţii. Au expus, deci, Adriana Lucaciu, decanul facultăţii, Doina Mihăilescu, şefa Secţiei de Restaurare, Alexandru Jakabhazi, profesor la Secţia Arte Decorative, precum şi colegul lor, conferenţiar Dacian Andoni. Filiala artiştilor plastici vâlceni are această iniţiativă la puţin timp după excepţionalul salon din vară, la care au participat peste 400 de artişti din România, despre care nu am scris aici, dacă asta ar putea fi o scuză, pentru că a fost atâta artă acolo, încât ar fi produs indigestie cerebrală şi celui mai exuberant critic de artă. În fine, vom avea, însă, răgazul să ne ocupăm de această manifestare în momentul când va apărea albumul salonului. Înainte de orice comentariu, referitor la expoziţia artiştilor timişoreni de la Râmnicu Vâlcea, ne simţim obligaţi să facem precizarea că în toate lucrările expuse se resimte traseul elaborat al antecesorilor şi, cu toate că artiştii vin din şcoli diferite (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara), creuzetul bănăţean le-a amprentat opera cu pecetea locului.

1. Adriana Lucaciu: „Scadeîncet văzând cu ochii faţa ta/peste tot mai smochinită faţa mea”. Acest vers al lui Nichita Stănescu mi-a venit în minte instantaneu în faţa Chipurilor graficienei, expuse pe simezele vâlcene. Pornind de la un contur integral sau fragmentat, artistul evoluează în adâncime pe o paletă de brunuri aflate în descompunere sau într-un exerciţiu de căutare, transmiţând o concretă stare de nelinişte, ca şi când deriziunea carnală nu mai poate lăsa în urmă decât chipul transfigurat al tragediei, astfel încât desenele, de la o lucrare la alta, dau conturul măştii antice, sub care regăsim sentimentul amintit. Aceasta ar fi o variantă de citire hermeneutică a textului plastic. Putem însă reface şi în sens invers întreaga structură epică a discursului, recompunând, sub desenul chipului din primplan, ceea ce pare să fi fost pierdut, bătălia cu timpul. Dar şi această refacere este una tragică, pentru că chipul rămâne neschimbat, iar rememorarea sugerată poate fi un parcurs dureros spre sertarele memoriei, în care se închid semnele luminoase ale tabloului. Velatura întunecată a lucrărilor este străfulgerată uneori de semne care pot fi citite în grilă simbolică, cum este acela al spiralei pe care s-ar înălţa cuvintele în poemă, ori ar coborî înlăuntrul ei. Sugestia rătăcirii în labirint este, însă, permanent descifrată de ansamblul lucrărilor, ca fiind pusă sub efortul regăsirii de sine.

2. Doina Mihăilescu îşi pune lucrările sub semnul unor pasaje poetice culese din Rilke, deşi întreaga asamblare a panourilor, pe care se desfăşoară discursul plastic, are ceva mai multă seninătate decât o au versurile din poetul citat. Exerciţiul restauratorului se simte la privitul de aproape, ori de departe al lucrărilor; succesiunile straturilor care conduc absorbţia luminii spre aurul sau argintul ce plachează fragmentar punctele de fugă ale lucrărilor, dau o savantă poetică elaborării. Regăsim aici aerul rafinat al absidelor lui Marin Gherasim, ca şi când artistul Doina Mihăilescu şi-ar fi propus să pună sub lupă fragmente ale unui decor iconografic, unde semnele plastice par a se topi unele în altele. Rămân în primplan, ca nişte contururi zdrenţuite, numai umbrele aurite ale lui Dumnezeu. În alt loc, primim sugestia unui studiu în oglindă a petei de sânge divin, ca un fel de contrapunct ce egalează sacrificiul celest cu cel uman. Alteori, ploaia culorilor se leagă, printr-o corespondenţă continuă, ca o aşezare a sacrificiului divin peste cel pământean, într-o unificare de sânge şi stele a acestora. Aici nu putem să nu îl amintim pe Romulus Nuţiu, cu ale sale Cascade, mai puţin studiate decât o face Doina Mihăilescu, pentru că artista transferă fenomenului o tandreţe de înţelegere exclusiv feminină. Dacă ar trebui să ne mai apropiem de un alt citat, ne-ar fi mai uşor să amintim că primele lucrări, despre care am scris în acest text, prin caroiajul în relief ne trimit cu gândul la mozaicurile bizantine, cele de la Sant’Apollinare in Classe, de pe plafonul absidei centrale, din care, în cazul de faţă, nu a rămas decât umbra de aur a divinităţii!

3. Dacian Andoni. Construit la şcoala ieşeană, dar cu un doctorat la Timişoara, acest autor nu ezită să intre pe traseul conceptualismului bănăţean, iar lucrările expuse la Râmnicu Vâlcea conturează o sensibilitate voit epurată de căldura vreunui sentiment, pentru că gândirea severă preia în studiu banale fragmente ale unor realităţi de acum şi dintotdeauna. Cărămizile sale le putem găsi în zidurile ruinate ale vestigiilor antice, ori decupate în şanţurile arheologilor sau pur şi simplu în cărămidăriile zilei. Saltul de la măreţia evocatoare a ruinelor, ce amintesc de un trecut glorios, din peisajele romanticilor nu evocă la Dacian Andoni decât materie perspectivată de griuri produse în tuşe dense, pe care, uneori, se aşază, dând straneitate lucrărilor, un albastru lunar, absorbit în materia fără strălucire a lutului clisos. Acest minimalism exacerbat lasă, totuşi, deschisă o privire ce poate să evoce cartiere citadine pustiite de diluviul timpului şi al istoriei. Ca şi când te-ai afla într-o cetate sumeriană din care timpul s-a retras. Astfel, lucrările se încarcă, paradoxal, de căldură şi fac drum meditaţiei asupra implacabilei treceri a timpului, sub care materia devine opacă şi ireversibil condamnată să-şi consume lumina.

4. Alexandru Jakabhazi. Nu-mi pot imagina lucrările acestui artist decât într-un spaţiu minimalist, ultramodern, cu funcţionalităţi multiple, ajuns într-o postură de epurare totală a detaliilor ce ar putea să amintească de epoci consumate demult. Într-un fel, lucrările sale sunt susţinute de efortul excepţional pe care l-au făcut artiştii moderni pentru a descărna total arta de iluziile trimiterii la realitate. Pas cu pas, ele se încarcă, însă, de semne simbolice, ca o scriere ce s-a ruinat în istorie şi încearcă sub privirile tale să-şi regăsească semantica. Artistul strânge într-un pumn firele unui ghem, pe care le aruncă pe pânză şi-ţi spune: caută tu să descifrezi ce se ascunde în spaţiile goale ale fragmentelor din alfabetul pierdut! Firele sunt traseele unui labirint ce nu pot să coexiste într-un spaţiu unificator, nu se leagă unele cu altele decât accidental. Se intersectează numai şi încurcă şi mai mult dezlegarea. A vrut cumva Alexandru Jakabhazi să fie şi Machedon? Micile pete de contrapunct cu albastru dau temporalitate demersului plastic, ca şi când artistul ar vrea să pună la un adăpost ceresc strădania sa, într-un gest de o impersonalitate studiată. Recunoaştem aici un abstracţionism transilvan ajuns, iată, la Timişoara, pe acelaşi traseu al şcolii clujene, ce a repliat formulele amintite în preambulul acestui text.

_________
* Din informaţiile pe care le avem, în zilele următoare, la Muzeul de la Mogoşoaia, vor fi aduse lucrări reprezentative ale Grupărilor 111 şi Sigma, aflate în colecţia Muzeului de Artă Plastică din Timişoara.