Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Nina Cassian: "Nu m-am despărţit nici o clipă de cultura mea" de Carmina Popescu


Carmina Popescu: Poezia, muzica, biografia, istoria chiar, sunt tot atâtea vârste ale "însumării de harfe", cum ar fi spus Ion Barbu. Există vreo vârstă pe care s-o fi simţit, până astăzi, ca "fruct oprit", stimată doamnă Nina Cassian?

Nina Cassian: Vă referiţi la "artă" sau la vârstele biologice? În privinţa domeniilor creatoare, ce-i drept, mi-am "încercat puterile" în aproape toate disciplinele - literatură, muzică, desen şi pictură, actorie, dans, critică literară, coregrafică, muzicală, de teatru şi film, publicistică - unele dintre ele practicându-le doar ocazional şi doar cu elan şi competenţă de ... amator. "Fruct oprit"? Da, "mi-a plăcut să smulg cu dinţii / un fruct ce nu voia să cadă" - mă refer, desigur, la "distinsa roadă / din arborele cunoştinţii", cum scriam cândva într-o foarte veche poezie... Cât despre fiinţa mea trecătoare (sper că cealaltă e ceva mai "durabilă"...), multe mi-au fost interzise (îndeobşte cele la care nici n-am râvnit): bogăţie, frumuseţe (fizică), înţelepciune, forţă (fizică), onoruri, învăţarea mai multor limbi străine (rusa, spaniola), tinereţe fără bătrâneţe etc.

C.P. : Aţi moştenit umorul de la tatăl dumneavoastră (nu l-aţi pierdut nici astăzi!). În Rampa aţi semnat prin 1947 chiar o cronică umoristică (pe lângă altele, dramatică şi coregrafică). Cât de util v-a fost umorul în viaţă?

N. C.: Umorul? Îl consider o dimensiune a vieţii mele (laolaltă cu arta şi dragostea). Fără el, n-ar fi existat avangarda, el înseamnă, fireşte, distanţare, şi spirit critic, şi bun simţ exacerbat (există aşa ceva?) şi atitudine ludică şi orgie de cuvinte în libertate! Avem o lungă tradiţie strălucită a umorului, de la Anton Pann, Caragiale, Creangă etc. la modernii noştri, suprarealişti sau nu, Gheorghe Dinu (Ştefan Roll), Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Geo Dumitrescu şi până la Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă etc. (sau, în proză: Paul Georgescu, Radu Cosaşu, Mircea Horia Simionescu, Andrei Pleşu etc.). Umorul ne-a ajutat să supravieţuim sub asaltul absurdităţii exterminatoare ceauşiste. Când muream de frig în casă, ziceam: "Nu deschideţi fereastra, că răcesc trecătorii". Când, în criza de alimente, ne duceam după o pâine, am inventat următorul dialog la brutărie: "Daţi-mi o pâine". "Vreţi una de azi sau una de ieri?" "Una de azi, bineînţeles". "Atunci veniţi mâine". Şi câte şi mai câte. Adevărate cârje pentru invalidităţile noastre provocate de regim, ale mele şi ale întregii naţiuni.

C. P.: Există "întâmplări frumoase" pe care încă nu le-aţi trăit? V-a marcat în vreun fel absenţa lor?

N. C.: Există, cu siguranţă. De pildă, deşi m-am măritat de trei ori, n-am purtat niciodată o rochie de mireasă. În desenele mele, n-am atins niciodată cota sarcasmelor bântuitoare ale lui Goya, nici pe cele, oarecum mai blajine, ale lui Daumier. În muzică, n-am dobândit tumultul beethovenian... Şi or mai fi atâtea altele pe care nici nu m-am ostenit să mi le imaginez, fiindu-mi probabil inaccesibile. Oricum, e o întrebare dureros de frumoasă...

C. P.: Doamnă Nina Cassian, aţi simţit, spuneţi, nu de puţine ori, "gustul de înec". A fost "gustul de poem" un antidot al celui dintâi?

N.C.: E adevărat că m-am gândit uneori să mă scufund pentru totdeauna în mare (sau, odată, în lacul Ohrid din Macedonia), după un lung înot. Dar, după cum se observă, "gustul de poem" a învins "gustul de înec". Deşi doi poeţi de seamă şi de origine română, Paul Celan şi Gherasim Luca, s-au aruncat şi s-au înecat în Sena... Oricum, marea e o stihie misterioasă şi chemătoare în adânc, poate pentru că m-am născut din ea, o dată cu amoebele...

C. P.: Să presupunem c-aţi realiza mâine o antologie a regretelor. Cum ar arăta sumarul unei astfel de antologii?

N. C.: Lista ar fi cam lungă. Primul şi cel mai mare regret al meu e că am părăsit (sau m-a părăsit) compoziţia muzicală. După atâta muncă încununată de succes (o pot dovedi cu câteva casete pe care am imprimat o parte din lucrările mele), exilul m-a redus la impotenţă pe acest plan major (nu şi în ce priveşte poezia). Dacă m-aş fi putut întoarce în România - să beneficiez de un domiciliu adică - sunt sigură că mi-aş fi continuat vocaţia... (aici ar trebui să inserez inadmisibilul tratament aplicat mie de o Primărie coruptă, larg popularizat, dar fără nici un rezultat, şi despre care voi povesti pe larg în volumul al III-lea al memoriilor mele). Al doilea regret priveşte pierderea - prin confiscarea şi devastarea locuinţei mele din Dionisie Lupu, nr. 74, după obţinerea azilului politic - a atâtor cărţi, manuscrise, tablouri, partituri (incluzând compoziţii proprii), scrisori de la oameni de vază etc. Regret enorm şi intens dispariţia apropiaţilor mei Ov. S. Crohmălniceanu, Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu, Vera Valeriu, Anatol Vieru, Cristian Popişteanu, Virgil Vasilescu, Maria Luiza Cristescu şi a atâtor altora pe care condeiul meu refuză să-i aştearnă pe aceste pagini... (soţul meu, tatăl meu, Marin Preda, Slavomir Popovici, printre ei).

C. P.: Angajarea politică, în plină adolescenţă, v-a impus, ziceţi, "o disciplină de gândire şi una morală", necesare caracterului în formare. Puteţi explica astăzi în ce a constat această disciplină?

N. C.: Bertolt Brecht, într-o poezie, spunea că "omul bun" ("Der gute Mensch") se gândeşte şi la altceva în afara lui însuşi. "Disciplina de gândire" şi cea "morală" au constat exact în faptul că mă despărţeam de egocentrismul care se năştea în mine (datorită puseurilor creatoare), aderării la o cauză generală şi generoasă. Că la ora aceea - în 1940! - aceasta s-a numit pentru mine "comunism" - aceasta merită o mai lungă şi mai nuanţată discuţie. Oricum, această sonoritate e compromisă (prin instalarea, în numele ei, a unor regimuri dictatoriale şi imperialiste, bazate pe teroare, minciună, răstălmacire, călcare în picioare a "comandamentelor" ideologiei înseşi...). Astăzi, e dificilă, dacă nu chiar imposibilă, pomenirea ideii înseşi. Rezultatele pozitive în formarea caracterului meu au fost: o mai coerentă privire asupra lumii, detaşarea de avantaje materiale, implicarea în destinul năpăstuiţilor de pe glob (indiferent de rasă sau de naţionalitate) - plus iradierea unei utopii (uneori, e frumos să visezi!). Dar "frigerea cu ciorbă" şi "suflarea în iaurt" mă urmăresc până astăzi, împiedicându-mă să cad pradă oricăror ispititoare chemări...

C. P.: Când echilibrul fragil dintre convenţie şi invenţie, dintre "comanda socială" şi "comanda vocaţiei" s-a frânt, a urmat în biografia dumneavoastră lirică o lungă perioadă de tăcere şi "anemiere a sângelui estetic". Cum a fost posibilă "repatrierea" cuvintelor în proverbiala dumneavoastră spontaneitate de altădată?

N. C.: Am pomenit - şi nu o dată - de consecinţele nefaste ale încrederii mele oarbe în "lumea nouă" şi de supunerea la poruncile celor de sus de a scrie "pentru popor". Anii de scris forţat si convenţional mi-au anemiat sângele estetic şi, ceea ce e mai grav, o făceam din convingere şi de bună credinţă. Prin 1953-1954, am amuţit cu adevărat în poezie (nu şi în muzică), după ani de "pierderi planificate"! Cuvintele s-au întors la mine în 1956, în satul 2 Mai. Cu uimirea regăsirii am scris atunci, la început, cum că anumiţi nori sunt de o culoare cenuşiu-închis ca a "penelor de gâscă" (natura şi metaforele fiind interzise o bună bucată de vreme). Am reintrat în peisaj şi am compus, după o lungă secetă, primele poezii, adolescente şi convalescente, de dragoste. "Ciorba" şi "iaurtul" de mai sus se referă la amestecul meu în politică, într-un domeniu pentru care n-aveam nici chemarea, nici competenţa să mă amestec, fiind inaptă de a descifra complicatele şi sumbrele ecuaţii ale acestei activităţi. Deci, spre iritarea unora din recenţii mei interlocutori români, am continuat să spun că nu mă amestec în politică, drept care mi-au servit o replică aidoma celei care mi s-a spus când aveam 15 ani, de către cei care voiau să mă atragă în mişcarea comunistă: "A nu face politică e şi ăsta un fel de a face politică (!!!)" O fi, dar experienţa mea de Stan Păţitu' mă îndrituieşte la o atitudine mai echilibrată, ba chiar sceptică. De cinism însă nu sunt capabilă.

C. P.: Cât de uşor/dificil este dialogul Ninei Cassian cu propria cultură? A schimbat exilul natura acestui dialog? Cum s-a întâmplat "reîncarnarea" în limba engleză şi cât de înţelegătoare a fost limba română faţă de această schimbare?

N. C.: Nu m-am despărţit nici pentru o clipă de cultura mea, de identitatea mea care-mi aparţine şi căreia sper că-i aparţin. Desigur că, datorită distanţei, nu sunt întotdeauna în stare să mă ţin la curent cu cele mai noi sau mai semnificative apariţii din ţară. Totuşi, cred că percep pulsul şi pulsaţia actuală a literaturii. În repetatele mele "vizite" în România - o dată sau de două ori pe an - îmi cumpăr cărţi - din păcate, nu m-am nimerit şi la săptămânile muzicale decât o dată, când am ascultat o lucrare de Aurel Stroe şi una de Tiberiu Olah (mai trăia). De asemenea, citesc cu regularitate Dilema veche şi România literară. Cât despre "reîncarnarea" mea în limba engleză, pot spune doar atât: ea s-a petrecut destul de târziu, după aproape zece ani de domiciliere în S.U.A., şi nu datorită vreunei ambiţii sau dorinţe de "adaptare la mediu", ci doar atunci când primele versuri în englezeşte mi s-au impus în chip firesc şi spontan. Contribuisem deja, cu ajutorul unor poeţi, unii de vază, la traducerea a numeroase poezii ale mele, acoperind decenii de activitate - oferindu-le ceea ce se numeşte o "traducere brută", dar, de fapt, o versiune posibilă. Acest exerciţiu m-a stimulat, fără îndoială, până am început să "eman" în limba de adopţiune.

C. P.: Care este totuşi secretul tinereţii dumneavoastre creatoare? Există un astfel de secret?

N. C.: Mulţumesc pentru compliment, dar nu ştiu dacă-l merit. Tot ce ştiu e că, asemenea tatălui meu, n-am stat niciodată degeaba. Îl văd şi acum, în ultimii lui ani, slăbit de boală, dar stând ore întregi în faţa maşinii de scris, lucrând la o autobiografie (pe care o am aici cu mine într-un sertar). În ce priveşte lucrul meu, nu mă mâna nimeni din urmă decât propria mea nevoie de a mă exprima pe mine şi ceea ce mă înconjura, preocuparea mea de căpetenie constând în a evita rutina, repetiţia, autopastişarea - sau, în altă ordine de idei, delirul grandorii sau autodenigrarea excesivă: ambele, forme de narcisism! Ca şi în "fragedă pruncie", nu eman decât atunci când "îmi vine", când simt nevoia. Şi, slavă Domnului, am simţit-o aproape non-stop!

C. P.: Al. I. Ştefănescu a scris o frază tulburătoare despre dumneavoastră: "Tu eşti ca marea (...) frumoasă şi ucigător de voluptuoasă în larg". Este, doamnă Nina Cassian, marea, arhetipul fiinţei dumneavoastră? În câte feluri se risipeşte la ţărm o mare?

N. C.: Multă vreme am crezut (sau am ştiut) că marea e stihia mea esenţială. O cunoscusem la Constanţa, de când aveam cinci ani şi de când am învăţat să înot. M-a atras şi m-a tulburat textura ei în care intram cu adevărat ca într-o stihie, mirosul ei, culorile schimbătoare de la mal şi din larg, agitaţia şi liniştea ei, scoicile diferite pe care le încrusta în nisipul umed al ţărmului. Am adorat-o, nu în adolescenţa asuprită de război, ci în prima tinereţe, când am gustat-o noaptea, scăldându-mă în şampania aurie a dârii lunii. Zeci de poezii am scris despre mare (deşi n-am fost străină nici de munţi, pe care i-am cutreierat, îmbătându-mă de urcuş şi de înălţime când, ajungând la vârful cel mai de sus, te simţi stăpânul lumii...). ... Fragmentul din scrisoarea soţului meu Ali e unul din semnele dragostei lui pentru mine - dragoste pe care sper că i-am întors-o, uneori înzecit.

C. P.: Ochii nedescoperiţi la vreme, spuneţi, lunecă spre "fundul pământului". Ce s-ar întâmpla cu ei dacă i-am descoperi la timp? Aţi aflat până azi numele "continentului" în care "copacii/ stau în poziţie de rugă,/ (...) şi râurile curg de asemeni înăuntrul lor" (Scrisori)? Noaptea credeţi că e "ucigaşa culorii" (a respiraţiei), iar albastrul, culorile în general, sunt semnul vieţii. Cât de mult poate contribui poemul la eliberarea vieţii din captivitatea nopţii? Suntem "indescifrabili", ziceţi, precum vechile manuscrise (Perfect Strangers). Comunicăm mai mult prin tăcere decât prin cuvinte?

N. C.: Întrebările sunt un fel de parafraze ale versurilor mele. Bineînţeles, sunt bucuroasă că rândurile mele sunt citibile şi citabile, dar extrase din contextul lor temporal şi, mult mai important, din contextul poeziei căreia îi aparţin, îmi stânjenesc răspunsul. Totuşi, de pildă: "ochii" care "lunecă spre fundul pământului" e un vers dintr-o poezie scrisă în 1946, deci acum peste 50 de ani, şi care face parte din volumul meu de debut La scara 1/1, ca şi "noaptea, ucigaşa culorii"; "copacii stau în poziţie de rugă" şi "râurile curg de asemeni înăuntrul lor" sunt dintr-un alt timp poetic, la circa 20 de ani distanţă. Ce pot răspunde, decât că nu am pretenţia ca fiecare vers al meu să cuprindă câte o "cugetare profundă" sau câte un enunţ peremptoriu, vizând ADEVĂRUL (oricum relativ). Ele, aceste versuri, sunt jeturi ale cunoaşterii şi imaginaţiei mele şi sper ca ele să se încorporeze în poeme coerente şi plauzibile. Dacă unele se reţin sau devin cumva emblematice, aceasta nu poate decât să mă fericească...

C. P.: Cum să iubim şi cum să ne dăruim unii altora în această lume în care vie e cu adevărat numai convenţia?

N. C.: Ştiu că am scris aceste cuvinte - dar ele reprezintă mai mult o hiperbolă poetică, pe care de altfel o amendez pe parcursul poeziei. Nu detest convenţia - ea fiind concluzia unui şir de experienţe, ea e adesea un semn de civilizaţie, facilitând convieţuirea şi comunicarea (acel "bună ziua", acel "mulţumesc frumos" etc.). Dar detest convenţionalismul care se suprapune peste "realul" în mişcare, sufocând "viul".

C. P.: Cine ne va salva de ipocrizie, doamnă Nina Cassian? Cât timp ne vom lăsa devoraţi de ea?

N. C.: Referitor la ipocrizie, am avut parte de ea, la scară istorică sau personală. Am şi scris despre ea, demult, în 1956 (ceea ce nu înseamnă că ea n-a continuat să se exercite): "Ipocrizia, floare carnivoră, / A răposat? N-a răposat ea oare? / Miresmele-i adânc otrăvitoare, / Dacă te-apropii, încă te devoră." Şi urmează câteva strofe care detaliază conceptul şi descriu diversele înfăţişări pe care acesta le arborează. Nu ne putem salva de ipocrizie, de vreme ce nu suntem capabili s-o depistăm întotdeauna. Şi apoi, ce ne facem cu "minciunile pioase", cu "adevărurile parţiale" la care recurgem uneori?

C. P.: Cum se poate face din poezie o "sărbatoare zilnică"?

N. C.: Sărbătorile zilnice e titlul unui volum al meu, cred de prin anii şaizeci, scris într-o perioadă a mea mai optimistă la suprafaţă. De fapt, zilnica sărbătoare a poeziei poate include ... şi funeralii (titlul unei cărţi a mele în englezeşte e Cheer leader for a funeral, în traducere aproximativă "Strigături vesele la înmormântare" ...). Bucuria şi durerea sunt de nedespărţit, cu dominări alternante, în binecunoscuta dialectică a vieţii. Am fost binecuvântată cu nevoia şi abilitatea de a exprima prin cuvinte şi sunete trecerea mea pe acest pământ. Mi s-au făcut multe daruri (Să ne facem daruri e titlul unui volum de mai târziu), multe mi s-au răpit (Domnul a dat, Domnul a luat...). Toate laolaltă, în ordine şi dezordine, mi-au fost, într-un sens, zilnice sărbători.

C. P.: Are poezia vârstă? Sau e vârsta ei adevărul, cum spuneţi în Poeţii tineri? Cum aţi defini acest adevăr?

N. C.: E ciudat că-mi puneţi această întrebare când contextul însuşi al acestei poezii mi-a fost readus în actualitate: "cu mii de ani" în urmă, în Dobrogea, i-am auzit recitând pe Ion (ulterior Ioan) Alexandru şi pe Dumitru Mureşan, doi poeţi tineri şi blonzi. Am fost atât de încântată de talentul lor (şi de aspectul lor), încât le-am dedicat poezia Poeţii tineri (i-am recitat-o lui Alexandru, cu prilejul unei vizite a lui la, pe atunci Centrul Cultural Român din New York, în semn de omagiu - deşi, de ani de zile, poezia lui, după părerea mea, declinase...). În schimb, aflu, într-un număr recent al României literare, o pagină de poezii sub semnătura lui Dumitru Mureşan, care-i atestă talentul în vigoare (după, pare-mi-se, o destul de lungă absenţă - oricum, nu-l mai citisem de mult şi m-am bucurat de regăsire, cum mă bucur de orice întâlnire cu poeţi adevăraţi, tineri sau nu, cu poezia adevărată, care, cum se ştie, n-are vârstă.

C. P.: În poemul Parafă numiţi cartea "semn scăzut". De ce? Iar în imaginea lirică a răstignirii pe "crucea spaţiului şi a timpului", geamătul se transformă în vers. De câtă luciditate e nevoie pentru a fi "convertit" acest calvar în poezie?

N. C.: Din nou, nu doresc să speculez în jurul citatelor extrase din contextul unor poeme, ca şi când ar conţine cine ştie ce adevăruri supreme. Ele sunt, în fond, metafore a căror semnificaţie sau impact aparţin structurii întregului poem. Cu ce aş ridica interesul acestui interviu dacă aş menţiona că "semn scăzut" face parte din poezia Parafă, dedicată lui Ion Barbu, în 1946, şi scrisă oarecum în stilul lui? Sau că acea "cruce a spaţiului şi a timpului" a fost înlocuită cândva cu "axa x şi axa y"? Câtă vreme nu sunt luate la lectură poemele înseşi în care au fost încorporate, citatele "se veştejesc". Poate nu şi unele, din sutele de metafore folosite, ca de pildă: "Şi era lumină, şi era lumină ca-ntr-un pahar cu ceai în care-a explodat o albină" sau "vara", plecând "târâtă ca un văl de ciocurile cocorilor" - acestea, alese la întâmplare, ar putea, poate, circula independent, după cum s-a reţinut şi un distih glumeţ al meu: "M-am deplasat la faţa locului, / faţa locului era umflată"... Dar, cum am spus într-un alt interviu, dacă-mi doresc ceva e să fiu citită. Cu orice risc, cu tot riscul de a-mi dezamăgi cititorul, de a-l deruta sau irita...

C. P.: De ce nu vă puteţi vindeca "de rana de secol, / de rana de lume"? Care e rana încă nevindecată a memoriei dumneavoastră?

N. C.: Recunosc că nu mă pot dezinteresa de soarta lumii, chiar dacă nu mă implic direct, chiar dacă nu pot avea nici o contribuţie în ameliorarea ei, necum în aflarea soluţiilor privind gravele conflicte, fizice şi morale, care o cutreieră. (Fireşte, marii scriitori şi artişti pot influenţa, în timp, mentalităţi sau psihologii... În timp, şi cu bătaie lungă...). Simt durere, indignare, frică şi neputinţă când iau cunoştinţă de masacre, de devastatoare fanatisme religioase, de ipocrizia asociind puritanismul cu pornografia, de atacuri în masă, etnice sau rasiale, de anomalii mentale şi sociale pe toate cinci continentele. Într-adevăr, nu pot asista la "spectacolul lumii" cu superioară indiferenţă!

C. P.: Numiţi Memoria ca zestre "un document al haosului tinereţii". Ne putem "certa" cu haosul din noi, doamnă Nina Cassian?

N. C.: Mai întâi, nu cred că Memoria ca zestre se poate defini ca "un document al haosului tinereţii", dacă n-ar fi decât pentru faptul că, încă din volumul întâi, comentariile depăşesc mult timpul extraselor din jurnalul originar, nemaipomenind de volumul al II-lea, care cuprinde perioada dintre 1954-1985, deci în care tinereţea e treptat continuată şi depăşită de o nedorită, dar inevitabilă maturitate. Cât despre volumul al III-lea (şi ultimul) din Memoria ca zestre, acesta descrie şi comentează intervalul dintre 1985 şi până astăzi, când împlinesc (sau am împlinit, depinde când apare acest interviu) incredibila (pentru mine) vârstă de 80 de ani (?!). Cearta cu haosul e titlul volumului antologic, apărut foarte târziu, după revoluţie, în "Biblioteca pentru toţi", titlu care aparţine de fapt unei poezii ale mele şi care titlu indică destul de clar că visez o ordine, o disciplină, în sortarea detaliilor vieţii, întru aflarea unui "sens" - pe care l-am şi găsit poate în activitatea creatoare neîntreruptă până azi, bună, rea, cum o fi fost şi este.

C. P.: Dacă muzica a fost un "exerciţiu de umanizare" a "stihiilor tinereţii", iubirea ce fel de exerciţiu a fost?

N. C.: Nu ţin minte să fi afirmat vreodată că "muzica" m-ar fi "umanizat". Dacă am avut cumva nevoie de "exerciţii de umanizare", acestea au avut loc în primul rând prin contactul cu oamenii. Nici muzica, nici iubirea n-au fost pentru mine "exerciţii". Ele au înflorit din necesitatea de a dărui, devenind, sub o formă sau alta, şi "a primi". Multe extazuri şi fericiri, nelipsite de chin, mi-au fost oferite prin muzică şi dragoste şi artă, prin comunicarea cu semenii mei (şi cu cei care nu-mi seamănă deloc). Memoria ca zestre relatează pe larg "aventurile" mele în teritoriile vieţii, descoperite sau încă nu, până la uitarea de sine, care vine sau nu vine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara