am, de mai multă vreme, o relaţie culturală amicală cu nimfele. Pe când scriam cartea despre Ulysses a lui James Joyce am citit tot ce se poate găsi despre acest subiect. Voiam să înţeleg mecanismele prin care marele irlandez a reuşit să transpună o realitate mitologică în universul mic-burghez de la începutul veacului al XX-lea. Întâmplarea face să trudesc, de câteva săptămâni, la un capitol dintr-o nouă scriere, pe care l-am intitulat „După-amiaza unei nimfe”. Încerc, cu mijloace literar-detectivistice, să aflu ce face Molly Bloom în ceasurile după-amiezii lui 16 iunie 1904 atunci când... nu face nimic. Sau, mai precis, atunci când autorul „uită” ce se întâmplă cu ea în intervalul dintre plecarea amantului, Hugh Boylan, şi sosirea la domiciliu a soţului, Leopold Bloom.

În sinteza Ce rămâne (Editura Polirom, 2012), dedicată „misterelor ţinutului Yoknapatawpha”, discutam şi chestiunea nimfolepsiei. Termenul nu figurează în DEX, dar mi-am permis să traduc astfel cuvântul care, în engleză, descrie „pasiunea pentru fetiţe stârnită în bărbaţi”. De această „deviaţie” suferea atât un personaj din Flags in the Dust, Horace Benbow, tulburat de prezenţa fiicei fostei sale soţii, Little Belle, cât şi Januarius Jones, marele erou secundar din Soldier’s Pay. Faulkner l-a descris drept un „Mirandola cast”, fascinat de prea-tânăra Cecily Saunders. Torturat de lascivitate şi spiritualitate, el visa, de fapt, la fiinţa perfectă, la androgin. Într-un moment de intens dramatism, Jones îi mărturiseşte tinerei: „Nu corpul tău îl vreau”. Nici Gavin Stevens, alter-ego ficţional al lui Faulkner, plimbat prin şase dintre romanele lui şi prin mai multe povestiri, nu e cu totul străin de o astfel de pasiune. Iubirea lui pentru tânăra Linda Snopes presupune şi o metafizică regresiune temporală, o deturnare a patimii devoratoare pe care i-o stârnise, de fapt, mama acesteia, Eula Snopes- Varner.

Nu-l pot evita, desigur, pe nimfolepticul par excellence, Humbert Humbert. Dar oricât m-aş strădui să iau în serios Lolita lui Nabokov, cred că psihologia torturatului personaj nu trebuie citită în cheia orgiasticului, aşa cum o face o vastă literatură critică îmbăloşată de voaierism. El ilustrează cel de-al doilea sens al cuvântului nympholepsy: „starea de nelinişte sălbatică provocată de dorinţa de a atinge un ideal.” În acest cerc de foc se înscrie tragedia bărbatului pentru care Lolita reprezintă doar ecoul unei iubite-fetiţă, dintr-un trecut socotit prin scăderea anilor de dinaintea naşterii celei pe care o descrie drept „lumina vieţii mele”, „focul viscerelor mele” şi „păcatul meu, sufletul meu”. Toate acestea n-au sens dacă nu ţinem seama de trimiterile la trista baladă a lui Allan Poe, Annabel Lee, şi chiar la biografia marelui romantic american. Încă din primele rânduri, Nabokov secţionează numele fetei, Lo. Lee. Ta., pentru a face direct legătura dintre baladescul „kingdom by the sea” al lui Poe, şi mai modestul „princedom by the sea” din delirul entomologului-scriitor ruso-american.

Faptul că astfel de referinţe au devenit monedă curentă arată că trăim într-o cultură „a laudelor deplorabile” (după expresia lui Leon Wieseltier), adică a progresismului. În naivitatea mea, m-am iluzionat că „progresism” înseamnă suma eforturilor omenirii de a construi o lume mai bună, prosperă, lipsită de nedreptăţi. M-am înşelat profund. „Progresismul” desemnează efortul unor grupări virulente, organizate ideologic, de a distruge însemnele civilizaţiei actuale, prea „conservatoare”, „reacţionară”, „retrogradă”, „tradiţionalistă”. Am să vă dau un exemplu de cum funcţionează în practică progresismul. Mai întâi, trebuie să mărturisesc un păcat: de mulţi ani, de prin 1991-1992, sunt un cititor statornic al revistei „Vanity Fair“. Chiar dacă în ultimul deceniu minunata iconografie e sufocată de aberaţiile textelor compuse în linia extremismului corect politic, tot se mai strecoară câte un articol demn de interes. Nu neapărat în sensul plăcerii estetice sau al valorii, ci al desţelenirii unor noi teritorii ale comportamentului uman.

Astfel, numărul din februarie 2018 conţine un articol intitulat „Bacchanalia 2.0”. Autoarea, Emily Chang, vorbeşte documentat despre un fenomen care a luat amploare în ultimii ani. E vorba de desfrâurile, intens agrementate cu droguri de tip Ecstasy ori Molly („cunoscute pentru faptul că transformă persoane relativ necunoscute în prieteni extrem de afectuoşi”), desfăşurate în paradisul tehnologiilor de avangardă, Silicon Valley. O pătură de tineri deveniţi peste noapte multimilionari sau multimiliardari şi-au făcut obiceiul de a organiza periodic astfel de „E-party”-uri (de la Ecstasy) în propriile locuinţe, la San Francisco ori în oraşele din sudul golfului cu acelaşi nume. În esenţă, e vorba de partide de sex liber consimţite, între bărbaţi şi femei. Adeseori, la aceste „bacanalii” participă şi cupluri căsătorite, dar care practică un „mariaj deschis”. Desfăşurate departe de ochii publicului, ele au devenit ceva aproape banal, într-o cultură ce se autodefineşte ca revoluţionară şi inovativă prin excelenţă.

Unul dintre promotorii acestui nou stil de viaţă, fondator de firmă faimoasă, a asigurat-o pe autoarea articolului că îmbogăţiţii IT „se percep pe sine drept iniţiatorii unei noi paradigme comportamentale, prin forţarea graniţelor moravurilor şi valorilor sociale”. Mai mult: „Acest lucru e posibil datorită aceluiaşi progresism şi aceleiaşi deschideri a minţii care ne îngăduie să fim creatori şi inventatori în domeniul ideilor”. Cu alte cuvinte, dacă stau bine la soft-uri, e normal să fie hard şi la sex. Jurnalista de la Vanity Fair nu e deranjată prea tare de aceste afirmaţii. Problema ei e că mizeria morală indescriptibilă nu e dusă până la ultimele consecinţe. Orgiile din Silicon Valley sunt imperfecte, ba chiar respingătoare, deoarece sunt dominate de relaţii heterosexuale. Chiar dacă numărul femeilor participante e mai mare decât al bărbaţilor, natura contactelor sexuale nu se schimbă.

Marea problemă, pentru Emily Chang, e că aceste dezlănţuiri erotice aduc o gravă atingere progresismului. Deşi femeile sunt uneori invitate într-un triunghi sexual, alături de un bărbat şi de o altă femeie, voaierismul, lesbianismul şi homosexualitatea masculină nu prea au trecere printre miliardarii californieni. Cât despre sado-masochism nici nu poate fi vorba! Prin urmare, fondatorii şi investitorii din Silicon Valley n-au inventat nimic: „în afara noilor tipuri de droguri, astfel de poveşti ar fi putut avea loc şi la Playboy Mansion şreşedinţa din Holby Hills a lui Hugh Heffer, fondatorul revistei Playboyţîn 1972.” Crunt, foarte crunt, rezultă din articolul jurnalistei Chang: progresiştii tehnologici din Silicon Valley se dovedesc nişte retardaţi într-ale sexualităţii, dând o lovitură mortală adevăratului progresism. Intolerabil!

Nu e treaba mea să judec moravurile vremii. Cred că esenţa umanităţii o constituie libertatea şi dreptul la neîngrădită exprimare — inclusiv sexuală, cu sau fără Ecstasy ori Molly, cu sau fără nimfe. Dar cred că ţine de responsabilitatea mea să mă revolt când un grup de indivizi întunecaţi la minte, veritabili călăi ai cunoaşterii, din specia detestabilă a puritaniştilor, declanşează războaie punitive împotriva operelor de artă. Desigur, în numele progresismului, aşa cum se întâmplă acum la Manchester Art Gallery. Ultima victimă a obscurantismului progresist e minunata pictură intitulată Hylas and the Nymphs, a marelui maestru J. W. Waterhouse, adept al tendinţei Pre- Raphaelite din arta engleză a secolului al XIX-lea, eliminată din muzeu. Motivaţia e şocantă, şi seamănă oarecum cu aceea a articolului din „Vanity Fair“. Curatoarea Clare Gannaway susţine că tabloul ar contribui la „propagarea unor naraţiuni depăşite şi dăunătoare”, potrivit cărora „femeile sunt reprezentate ori ca femmes fatales, ori ca trupuri pasive devorate de bărbaţi”.

Aceste două exemple, luate la întâmplare dintr-un ocean de situaţii prezente în paginile tipărite ori aflate pe Internet, ne dezvăluie cât de complicat e momentul pe care-l traversăm. Nu mai există argumente, ci doar agende politice intolerante. Nu ne mai aflăm în faza dezbaterilor şi a schimbului de idei: talibanii „progresismului” sunt ferm hotărâţi să-şi impună dogmele folosind botniţa şi cătuşele.