Un dialog public despre un mare poet poate deveni un examen al propriei noastre conştiinţe naţionale.
Domnul Alex Ştefănescu, unul dintre cei mai preţuiţi critici contemporani, care are curajul să pună astfel de întrebări, semnează într-un număr trecut al României literare, articolul: Cui i-e teamă de Nichita Stănescu?, la care cere şi opinia altora. Desigur, am putea răspunde simplu: doar celor naivi sau încătuşaţi în ignoranţa lor le-ar putea fi teamă de cel mai de seamă poet român de după Mihai Eminescu, fie că nu l-au citit atent, fie că nu au înţeles că lectura unor poezii de calitate nu se face decât cu un efort intelectual, dublat de o cultură temeinică.
Dar oare, poetul nepereche n-a fost supus şi în trecut (şi acum) unui astfel de tratament, care ne întoarce parcă înapoi cu o sută de ani?
Situaţia este însă mai complicată: aşa cum Mihai Eminescu a acumulat în formarea sa de excepţie experienţa poetică a generaţiei paşoptiste, pe care şi-a însuşit-o dintr-o antologie a profesorului său de română (şi gazdă; ce fericită coincidenţă!) Aron Pumnu, frumuseţea versurilor populare, culese de el din diferite regiuni ale ţării, precum şi din cultura şi filosofia germană, asimilate în timpul studiilor din tinereţe, la Viena şi Berlin, îmbinându-le apoi într-un mod armonios (şi superior) cum doar talentul său o putea face - şi Nichita Stănescu şi-a tras izvoarele din limbajul încifrat (matematic) al lui Ion Barbu, din filosofia metaforică a lui Lucian Blaga şi din sintaxa inedită a rostirii poetice a lui Tudor Arghezi, devenind el însuşi, mai presus, poetul român reprezentativ al secolului trecut.
Dar iată cât de bine l-a înţeles Nichita Stănescu pe înaintaşul său de glorie Mihai Eminescu: În România, mirosul teiului este eminescian, lacurile strălucesc albastre, luna pare stăpâna mării, iar Luceferii răsar din umbră de cetini. Este posibilă oare o hartă, fluturătoare, a mirosurilor şi foşnetelor de tei? se întreabă Nichita Stănescu, în eseul Eminescu cel mare. Dar o hartă a sentimentelor pe care un tei le stârneşte, de la Eminescu încoace, când prin geniul său teiul a devenit un imn, un semn, un ritual, un limbaj infinit nuanţat? Acelaşi statornic admirator al lui Eminescu se întreabă: Nu percepeau vechii indieni divinităţile prin miros? Iar jertfele aduse de vechii evrei nu erau consemnate în Biblie, ca fiind de un miros plăcut Domnului? Brusc am înţeles epitetul eminescian, adâncimea percepţiei eminesciene, asupra teiului... Da, teiul poetic, neelucidabil, tulburător.
Iată cum cei doi mari lirici devin stâlpii de marmură de la intrarea în templul literaturii române, nu prin negare, ci prin continuitate!
De aceea afirm: de Nichita Stănescu niciun alt poet român nu ar trebui să se teamă, ci ar trebui să-l iubească şi să-l respecte cu aceeaşi statornicie prin care poetul necuvintelor scria despre Mihai Eminescu. E de-ajuns să-l citim şi să-l înţelegem şi-l vom îndrăgi cu adevărat!
Îi mulţumesc domnului Alex Ştefănescu pentru întrebarea la care mi-a dat prilejul să răspund şi pentru sugestia unei redeşteptări naţionale în faţa marilor voievozi ai culturii române!
