în vara anului 1942, cînd se aştepta venirea
mea pe lume, taică-meu, ofiţer de carieră,
le-a scris de pe frontul rusesc femeilor
din familie, maică-mii şi bunică-mii: „Dacă va fi băiat,
să-l cheme Mihai, ca pe rege, fiindcă eu am plecat
să mor pentru el şi pentru ţară; dacă e fată, botezaţi-o
cum vreţi!” Am fost băiat şi m-au numit Mihai.
M-am născut deci predestinat monarhist, şi n-am
ştiut niciodată dacă tata, care a murit în dezastrul
militar de la Cotul Donului-Stalingrad puţine luni
mai tîrziu, aflase că avea un fiu.
În 1986, din Franţa, luîndu-mi inima în dinţi,
am îndrăznit să-i scriu regelui, care trăia în Elveţia,
povestindu-i această anecdotă familială. Din
însărcinarea Maiestăţii Sale, secretariatul Casei
Regale mi-a răspuns invitîndu-mă la întîlnirea regelui
cu românii exilaţi ca şi el, la Frankfurt, în decembrie
următor. Sărbătorirea şi spectacolul omagial au avut
loc în sala mare de festivităţi a primăriei oraşului.
Aşa l-am văzut prima oară pe Regele Mihai. A apărut
împreună cu regina Ana şi cu principesa Margareta;
s-au instalat într-o lojă de onoare sub drapelul
românesc şi, cînd s-a intonat imnul regal, el a ţîşnit
drept în picioare, statuie încremenită, dominînd
liniştit şi firesc mulţimea care umplea la refuz imensa
încăpere, unde a fulgerat un fior de emoţie vecin cu
fericirea. Aveam toţi lacrimi în ochi. Lîngă mine, un
domn destul de vîrstnic, pastor lutheran german,
mi-a spus impresionat, cu oarecari noduri în gît,
dar într-o românească bine curgătoare, chiar
dacă marcată de un accent străin, că el şi mama lui,
femeie bătrînă care-l însoţea, erau plecaţi de demult
din Transilvania, însă au ţinut neapărat să-l vadă
pe rege. Am înţeles atunci că, dincolo de sentimentele,
de opiniile politice ori de etnia fiecăruia, ceea ce ne
unea pe toţi şi ne făcea să ne simţim la fel de români,
cu bucuria aproape religioasă a comuniunii, era
simbolul personificat de rege.
Fiindcă regalitatea e mai presus de fiinţa
umană a omului investit cu o coroană pe cap şi aşezat
pe un tron de apărat, suit pe trepte de estradă. Regele
poartă pe umeri un har de dincolo de el. El e cheia
de boltă a edificiului social şi statal, el adună şi
răsfrînge chintesenţial unitatea, şi e păstrătorul
unui sistem de valori care constituie liantul spiritual
al unui neam şi al unei ţări, în continuitatea lor istorică.
Regele n-arenevoie să fie ales şi reales periodic, încît
rămîne în afara bîlciului mincinos al mecanismelor
electorale: el este pururi acolo, asigurînd menţinerea
legalităţii, legînd generaţiile trecute de cele ale
timpului său, spre folosul celor viitoare. Veacul al
XIX-lea a văzut elanurile de unire naţională şi apariţia
unor state care s-au constituit din provincii învecinate
şi cu trecuturi paralele, dar cu frontiere politice
distincte: Italia, Germania, România, Belgia, Grecia.
În vremea noastră, sensul tendinţelor se inversează.
Cu vorbele profetice ale lui Eminescu, „Ce-un secol
ne zice, ceilalţi o deszic” (Mortua est). Fără regalitate,
Belgia – un stat nu mult mai vechi decît România,
dar bilingv şi muncit de intenţii separatiste – de
mult s-ar fi spulberat; imperiul multi-naţional al
Austriei, un fel de comunitate europeană timpurie,
şi-a menţinut îndelungat unitatea statală în ciuda
mişcărilor centrifuge, sub „drăguţul ghe împăratu”,
Habsburgul care era numitorul comun politic. Iar
Spania de azi, cu regiuni iubitoare de autonomie,
are un rege centralizator.
Dacă România ar fi mers pe drumul unei
evoluţii normale, fără cataclisme, domnia lui Mihai
I s-ar fi întins pe o durată unică în istoria Europei.
Chiar fără a ţine cont de cei trei ani cînd fost rege
minor, sub regenţă, între 1927 şi 1930, considerînd
că ar fi purtat coroana doar de la abdicarea tatălui
său, Carol II, în 1940, pînă la moarte, în 2017,
Mihai ar fi fost decanul caselor regale din epoca
modernă, cu o domnie de 77 de ani. Louis XIV al
Franţei, Regele-Soare, a stat pe tron 72 (din care
primii, sub regenţă); regina Victoria a Angliei, 64;
împăratul Franz-Josef, 68. Iar Elisabeta II, regină
din 1953, adună pînă acum 64 de ani la cîrma statului.
Poate că nici un sistem de guvernămînt nu
e perfect şi infailibil, poate că toate se erodează în
timp şi-şi arată viciile şi incapacitatea de a menţine
la nesfîrşit existenţa şi bunăstarea unei comunităţi
umane. De-a lungul a mai bine de un mileniu, Roma
antică le-a experimentat pe toate şi le-a alternat: de
la regalitate la imperiu, oscilînd – în epoca de maximă
stabilitate – între republica senatorială, condusă
biconsular, în vremuri normale, şi dictatura
unuia singur pe termen limitat, în momentele de
mare cumpănă, cînd se decreta „patria în primejdie”.
Dar pentru noi, monarhia a fost benefică şi ne-a
scos din marginea uitată a continentului şi a civilizaţiei,
unde ne aruncase timp de secole o istorie nefavorabilă
decurgînd din poziţia geografică excentrică, care
ne-a hărăzit furtunilor aduse de prăvălirile periodice
ale Asiei peste Europa.
O nuvelă a lui Ernest Hemingway e intitulată
Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber. Personajul
este un ins complicat care îşi învinge spaimele şi
slăbiciunile printr-un efort de voinţă, şi devine alt
om, puternic şi stăpîn pe el, dar tocmai atunci îl
ajunge moartea, în împrejurări tulburi, nelăsîndu-
i timpul de a trăi diferit. Formularea acestui titlu
m-a obsedat, fiindcă îmi ilustra „scurta viaţă fericită”
a României. Cîteva zeci de ani, din 1866, de la
înscăunarea lui Carol I, pînă în 1947, la abdicarea
silită a lui Mihai: exact 81, din care ultimii chinuiţi
şi nesiguri. Căci nu 10 mai, sărbătoarea noastră
naţională, cînd se comemora instalarea pe pămîntul
românesc a dinastiei, era „ziua de ruşine” – cum
declara cîndva un poetastru vîndut –, ci 30 decembrie,
ziua „republicii”, cînd regele, trădat de toţi, a fost
şantajat mîrşav să renunţe la tron şi alungat din
ţară.
Şi poate că manifestarea de dragoste a unui
întreg popor la funeraliile lui Mihai a fost recunoaşterea
tardivă şi gestul de căinţă al celor care l-au abandonat
şi ignorat atîtea decenii: a plecat sărac, cu moartea
în suflet, printre străini – s-a întors acasă mort, dar
îmbogăţit cu lacrimile, cu iubirea şi cu respectul
românilor. Nemernicii s-au temut de el şi au tulburat
apele ponegrindu-l, iar oamenii fără minte le-au
crezut minciunile. Cum spune un personaj dintr-o
piesă de teatru a lui Beaumarchais, pe care l-a reluat
Rossini într-o operă celebră, „calomniaţi, calomniaţi,
oricum va rămîne ceva”: neadevărurile veninoase
lasă urme şi seamănă măcar îndoiala. Însă istoria
reechilibrează lucrurile pe termen lung.
Mihai şi-a iubit ţara mai presus de
orice. A fost prinţul născut fără noroc, şi
soarta s-a încrîncenat să-l pună la încercare şi
să-l supună la suferinţe de martir de-a lungul
întregii vieţi, în existenţa lui umană, în cea
familială, ca şi în cea publică. A asumat totul cu
demnitate, modestie şi discreţie. Stăruinţa în
valorile morale şi credinţa absolută în dreptatea
cauzei pe care o încarna l-au ţinut neclintit şi i-au
dat tăria de a triumfa pînă la urmă.
Dormi în pace, Măria Ta, şi liniştească-Ţi-se
zbuciumul! Dacă există viaţă de apoi, de undeva,
dintr-uncolţ al universului, vei continua să veghezi
asupra noastră. Iar dacă nu, ai intrat altfel în nemurire:
căci vei rămîne în amintirea şi în conştiinţa generaţiilor
viitoare ca Mihai cel Sfînt, tot aşa cum celălalt Mihai,
care Te-a precedat în istorie, a devenit cel Viteaz –
şi umbra Ta va creşte nemăsurat, odată cu veacurile,
cînd Te vor redescoperi şi Te vor cunoaşte mai bine!
Deviza Casei Regale româneşti era Nihil sine
Deo – „nimic fără Dumnezeu”; a noastră va fi
Nihil sine rege.