în vara anului 1942, cînd se aştepta venirea mea pe lume, taică-meu, ofiţer de carieră, le-a scris de pe frontul rusesc femeilor din familie, maică-mii şi bunică-mii: „Dacă va fi băiat, să-l cheme Mihai, ca pe rege, fiindcă eu am plecat să mor pentru el şi pentru ţară; dacă e fată, botezaţi-o cum vreţi!” Am fost băiat şi m-au numit Mihai. M-am născut deci predestinat monarhist, şi n-am ştiut niciodată dacă tata, care a murit în dezastrul militar de la Cotul Donului-Stalingrad puţine luni mai tîrziu, aflase că avea un fiu.

În 1986, din Franţa, luîndu-mi inima în dinţi, am îndrăznit să-i scriu regelui, care trăia în Elveţia, povestindu-i această anecdotă familială. Din însărcinarea Maiestăţii Sale, secretariatul Casei Regale mi-a răspuns invitîndu-mă la întîlnirea regelui cu românii exilaţi ca şi el, la Frankfurt, în decembrie următor. Sărbătorirea şi spectacolul omagial au avut loc în sala mare de festivităţi a primăriei oraşului. Aşa l-am văzut prima oară pe Regele Mihai. A apărut împreună cu regina Ana şi cu principesa Margareta; s-au instalat într-o lojă de onoare sub drapelul românesc şi, cînd s-a intonat imnul regal, el a ţîşnit drept în picioare, statuie încremenită, dominînd liniştit şi firesc mulţimea care umplea la refuz imensa încăpere, unde a fulgerat un fior de emoţie vecin cu fericirea. Aveam toţi lacrimi în ochi. Lîngă mine, un domn destul de vîrstnic, pastor lutheran german, mi-a spus impresionat, cu oarecari noduri în gît, dar într-o românească bine curgătoare, chiar dacă marcată de un accent străin, că el şi mama lui, femeie bătrînă care-l însoţea, erau plecaţi de demult din Transilvania, însă au ţinut neapărat să-l vadă pe rege. Am înţeles atunci că, dincolo de sentimentele, de opiniile politice ori de etnia fiecăruia, ceea ce ne unea pe toţi şi ne făcea să ne simţim la fel de români, cu bucuria aproape religioasă a comuniunii, era simbolul personificat de rege.

Fiindcă regalitatea e mai presus de fiinţa umană a omului investit cu o coroană pe cap şi aşezat pe un tron de apărat, suit pe trepte de estradă. Regele poartă pe umeri un har de dincolo de el. El e cheia de boltă a edificiului social şi statal, el adună şi răsfrînge chintesenţial unitatea, şi e păstrătorul unui sistem de valori care constituie liantul spiritual al unui neam şi al unei ţări, în continuitatea lor istorică. Regele n-arenevoie să fie ales şi reales periodic, încît rămîne în afara bîlciului mincinos al mecanismelor electorale: el este pururi acolo, asigurînd menţinerea legalităţii, legînd generaţiile trecute de cele ale timpului său, spre folosul celor viitoare. Veacul al XIX-lea a văzut elanurile de unire naţională şi apariţia unor state care s-au constituit din provincii învecinate şi cu trecuturi paralele, dar cu frontiere politice distincte: Italia, Germania, România, Belgia, Grecia. În vremea noastră, sensul tendinţelor se inversează. Cu vorbele profetice ale lui Eminescu, „Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic” (Mortua est). Fără regalitate, Belgia – un stat nu mult mai vechi decît România, dar bilingv şi muncit de intenţii separatiste – de mult s-ar fi spulberat; imperiul multi-naţional al Austriei, un fel de comunitate europeană timpurie, şi-a menţinut îndelungat unitatea statală în ciuda mişcărilor centrifuge, sub „drăguţul ghe împăratu”, Habsburgul care era numitorul comun politic. Iar Spania de azi, cu regiuni iubitoare de autonomie, are un rege centralizator.

Dacă România ar fi mers pe drumul unei evoluţii normale, fără cataclisme, domnia lui Mihai I s-ar fi întins pe o durată unică în istoria Europei. Chiar fără a ţine cont de cei trei ani cînd fost rege minor, sub regenţă, între 1927 şi 1930, considerînd că ar fi purtat coroana doar de la abdicarea tatălui său, Carol II, în 1940, pînă la moarte, în 2017, Mihai ar fi fost decanul caselor regale din epoca modernă, cu o domnie de 77 de ani. Louis XIV al Franţei, Regele-Soare, a stat pe tron 72 (din care primii, sub regenţă); regina Victoria a Angliei, 64; împăratul Franz-Josef, 68. Iar Elisabeta II, regină din 1953, adună pînă acum 64 de ani la cîrma statului.

Poate că nici un sistem de guvernămînt nu e perfect şi infailibil, poate că toate se erodează în timp şi-şi arată viciile şi incapacitatea de a menţine la nesfîrşit existenţa şi bunăstarea unei comunităţi umane. De-a lungul a mai bine de un mileniu, Roma antică le-a experimentat pe toate şi le-a alternat: de la regalitate la imperiu, oscilînd – în epoca de maximă stabilitate – între republica senatorială, condusă biconsular, în vremuri normale, şi dictatura unuia singur pe termen limitat, în momentele de mare cumpănă, cînd se decreta „patria în primejdie”. Dar pentru noi, monarhia a fost benefică şi ne-a scos din marginea uitată a continentului şi a civilizaţiei, unde ne aruncase timp de secole o istorie nefavorabilă decurgînd din poziţia geografică excentrică, care ne-a hărăzit furtunilor aduse de prăvălirile periodice ale Asiei peste Europa.

O nuvelă a lui Ernest Hemingway e intitulată Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber. Personajul este un ins complicat care îşi învinge spaimele şi slăbiciunile printr-un efort de voinţă, şi devine alt om, puternic şi stăpîn pe el, dar tocmai atunci îl ajunge moartea, în împrejurări tulburi, nelăsîndu- i timpul de a trăi diferit. Formularea acestui titlu m-a obsedat, fiindcă îmi ilustra „scurta viaţă fericită” a României. Cîteva zeci de ani, din 1866, de la înscăunarea lui Carol I, pînă în 1947, la abdicarea silită a lui Mihai: exact 81, din care ultimii chinuiţi şi nesiguri. Căci nu 10 mai, sărbătoarea noastră naţională, cînd se comemora instalarea pe pămîntul românesc a dinastiei, era „ziua de ruşine” – cum declara cîndva un poetastru vîndut –, ci 30 decembrie, ziua „republicii”, cînd regele, trădat de toţi, a fost şantajat mîrşav să renunţe la tron şi alungat din ţară.

Şi poate că manifestarea de dragoste a unui întreg popor la funeraliile lui Mihai a fost recunoaşterea tardivă şi gestul de căinţă al celor care l-au abandonat şi ignorat atîtea decenii: a plecat sărac, cu moartea în suflet, printre străini – s-a întors acasă mort, dar îmbogăţit cu lacrimile, cu iubirea şi cu respectul românilor. Nemernicii s-au temut de el şi au tulburat apele ponegrindu-l, iar oamenii fără minte le-au crezut minciunile. Cum spune un personaj dintr-o piesă de teatru a lui Beaumarchais, pe care l-a reluat Rossini într-o operă celebră, „calomniaţi, calomniaţi, oricum va rămîne ceva”: neadevărurile veninoase lasă urme şi seamănă măcar îndoiala. Însă istoria reechilibrează lucrurile pe termen lung.

Mihai şi-a iubit ţara mai presus de orice. A fost prinţul născut fără noroc, şi soarta s-a încrîncenat să-l pună la încercare şi să-l supună la suferinţe de martir de-a lungul întregii vieţi, în existenţa lui umană, în cea familială, ca şi în cea publică. A asumat totul cu demnitate, modestie şi discreţie. Stăruinţa în valorile morale şi credinţa absolută în dreptatea cauzei pe care o încarna l-au ţinut neclintit şi i-au dat tăria de a triumfa pînă la urmă.

Dormi în pace, Măria Ta, şi liniştească-Ţi-se zbuciumul! Dacă există viaţă de apoi, de undeva, dintr-uncolţ al universului, vei continua să veghezi asupra noastră. Iar dacă nu, ai intrat altfel în nemurire: căci vei rămîne în amintirea şi în conştiinţa generaţiilor viitoare ca Mihai cel Sfînt, tot aşa cum celălalt Mihai, care Te-a precedat în istorie, a devenit cel Viteaz – şi umbra Ta va creşte nemăsurat, odată cu veacurile, cînd Te vor redescoperi şi Te vor cunoaşte mai bine!

Deviza Casei Regale româneşti era Nihil sine Deo – „nimic fără Dumnezeu”; a noastră va fi Nihil sine rege.