Există, pe la jumătatea celei de-a doua părţi a romanului (întâiul
volum), o scenă a trezirii lui Ţugurlan, colţosul ţăran refractar
Moromeţii
la subtilitatea discuţiilor
din Poiană, care i se par simple
palavre. E o dublă trezire. Una
din somn, într-o dimineaţă de
vară, pe prispa casei unde dormise,
şi alta a conştiinţei de sine.
Ţugurlan vede, parcă pentru prima
dată, tot ceea ce-l înconjoară: nevasta,
care se ridică cu grijă din locul în
care dormise şi înveleşte copilul,
curtea, şoseaua care trece pe la poarta
lui, gardurile liniştite, fântâna din
care beau oameni şi animale, cei doi
salcâmi de la poartă (pe unul dintre
ei fiind însemnaţi prin mici cruci copiii
pe care-i îngropase), totul, într-o
mare linişte „şi peste toate acestea
cerul curat, iar pe prispa casei el,
Ţugurlan, în mijlocul acestei lumi...”
O bună parte dintre povestirile,
schiţele şi nuvelele pe care le-a scris
Nicolae Velea (n. 13 aprilie 1936 –
m. 31 ianuarie 1987) pare a dezvolta
sugestia acestei treziri care schimbă
ceva în om, revelându-i relaţia sa cu
lumea, cu ceilalţi şi cu sine. Nicolae
Velea este singurul autor de relief din
generaţia lui care n-a trecut la roman
după ce a abordat genul scurt. De altfel,
nici textele sale ceva mai întinse, cum
ar fi În război un pogon cu flori (1972),
nu sunt decât o alăturare de mici povestiri,
care pot trăi şi independent. Opera sa
este restrânsă, fiind cuprinsă, în mare
parte, în antologiaÎntâlnire târzie, apărută
într-o primă ediţie la Editura Eminescu,
în 1981, şi într-o a doua, cu aceeaşi
prefaţă a lui Eugen Simion, plus un tabel
cronologic şi o selecţie de aprecieri critice
de Biana Burţa-Cernat, în colecţia
Biblioteca pentru toţi de la Jurnalul
Naţional, în 2012.
Păstrând relaţia cu lumeaMoromeţilor
ca un fel de premisă, s-ar putea observa,
de la bun început, că Nicolae Velea,
al cărui interes se îndreaptă aproape
exclusiv către lumea satului colectivizat,
este un povestitor care are curiozitatea
lui Ilie Moromete faţă de natura umană,
de caracterul şi ciudăţeniile oamenilor.
Stă, ca şi acela, pe o stănoagă, de data
aceasta imaginară, sau într-o altă Poiană,
care, acum, poate fi groapa de fumat
de la arie, contemplând trecătorii,
abordând cunoştinţele, ascultându-le
sau reconstituindu-le poveştile, micile
descoperiri, bizareriile. Şi comentând
complice, hâtru, mucalit, amuzat,
dar mai ales blând ironic. Textele sale
par fragmente dintr-un roman făcut
ţăndări care se rotesc caleidoscopic.
În câteva auzim despre acelaşi boier
expropriat pe nume Bărcănescu, iar
unele personaje dintr-o povestire se
regăsesc în altele.
Personajele lui Nicolae Velea sunt,
până la un punct, „adormite”, dar li
se întâmplă ceva care le provoacă
trezirea. Este, totuşi, o trezire fără
mari consecinţe, deşi vitală în felul
ei. Sunt personaje cu revelaţii şi trăiri
medii, de schiţă, de povestire, cel mult
de nuvelă (doar că orice text mai lung
de trei pagini este alcătuit, la Velea,
din mai multe mici povestiri), nicidecum
de roman. Pentru că toate sunt fără
evoluţie, personaje mărunte care au
aspiraţii comune şi bucurii mici.
Înrâurirea lui Gârleanu, dar mai
ales a lui Brătescu-Voineşti şi, prin
acesta (ca imitator până-n vecinătatea
plagiatului în Blana lui Isaia), a lui
Gogol, este evidentă. Se adaugă umorul
discret şi oralitatea spunerii, poate
chiar un oarecare spirit folclorizant,
dar nu atât în povestiri, cât în micile
înscenări epice din volumaşul Vorbă-n
colţuri şi rotundăpe baza unor proverbe.
S-ar putea spune şi despre textele lui
Nicolae Velea ceea ce spune G. Călinescu
despre ale lui Brătescu-Voineşti, anume
că sunt „schiţe din viaţa sufletească
automată, rudimentară, a oamenilor
cu conţinut sufletesc sărac”. Sunt
oameni care, precum Isaia şi Akaki
Akakievici, precum cei doi călători
cărora „le şade bine cu drumul” şi, de
ce nu, precum Lefter Popescu (deşi
din altă lume), trăiesc un singur
eveniment care devine povestea lor,
repetată la nesfârşit, întocmai cum
ţăranii strânşi, împreună cu primarul,
la „groapa de fumat” evită cu obstinaţie
să discute despre ceva real (abundenţa
recoltei), şi repetă povestea morţii
consăteanului lor Şomeru, pe care toţi
o ştiu, dar o ascultă. E drept că personajele
se deşteaptă uneori, dar această
deşteptare nu le schimbă radical viaţa.
Iată-l, bunăoară, pe Dănilă Lencioiu,
vecinul autorului, care-l invită la o
ceaşcă de ţuică şi-i spune istoria
descoperirii sale de sine. Povestirea
în întregul ei, luată foarte în serios
de unii critici, este, de fapt, o
ironie la adresa colectivizării. Dănilă,
unul dintre şovăielnicii care intră
târziu în colectiv, om care nu concepe
să stea vreo clipă degeaba, găsind
întotdeauna ceva de făcut, se pomeneşte
că, la munca împreună cu ceilalţi,
e nevoit, până la urmă, să facă pauze.
În aceste pauze, zice el, a început
întemeierea sa. A devenit, din activ
tot timpul, contemplativ în „recreaţii”,
descoperindu-şi atât corpul, cât şi
gândurile, amintirile trecutului,
descoperindu-se: „În recreaţie, acuma,
mă uitam în sus, parcă acolo m-aş
fi întâlnit cu mine.” E, de fapt, o
ironie subtilă, având în vedere că
autorul nu putea să spună de-a dreptul
că singurul beneficiu al trecerii în
colectivă este „recreaţia” în care
ţăranul îşi poate descoperi degetele
de la picioare!
Treziri propriu-zise, privite cu
duioşie vag ironică, se produc,
însă, mai ales în lumea copilăriei, pe
care prozatorul o conturează cu
delicateţe. În Zbor jos, copilului Andrei
Prunaru i se pare că gândurile lui
sunt citite de cei din jur – părinţii,
colegii de şcoală, învăţătorul. Dar are
brusc revelaţia că nu e adevărat, că
gândurile pot fi ascunse, şi se comportă
în consecinţă, minţind. În altă parte,
un copil care se amuzase foarte tare
cu un an în urmă, dărâmând poarta
curţii, nu mai găseşte nicio satisfacţie
repetând jocul: semn alarmant al
trecerii într-o altă vârstă (Poarta). Un
băiat îşi dă seama că o fată „devine
conştientă” (Noapte), iar un copil,
Domnel (de data asta de la oraş)
are „un gând” de la care porneşte
totul: că el trebuie să aibă, în absenţa
părinţilor, „grija de a verifica întâmplările
cuminţi care se urmau de la sine în
preajma sa”. Urmăreşte din balcon
tot ce mişcă, ajungând, cu timpul,
să creadă că are capul plin şi înălţat
de acele întâmplări, pe care le-ar
putea provoca el însuşi, pocnind din
degete. Domnel va fi avut revelaţia
ficţiunii! (Paznic la armonii). Sunt,
toate acestea, mici treziri, mai curând
fireşti decât misterioase. În urma lor
cei care se trezesc vor deveni, probabil,
asemănători celorlalţi în ansamblu
şi diferiţi printr-un detaliu oarecare.
Şi intelectualii mărunţi ai satului
au aceleaşi trăiri mijlocii. Învăţătorul
Dandu Panţurescu a încercat toată
viaţa să obţină, împreună cu soţia,
un transfer . Faptul că nu l-au obţinut
le-a provocat „o suferinţă mică cu
care ei se alintau şi care le prelungise
încordarea timidă în faţa lucrurilor
şi a oamenilor şi gândul că le cuprind
numai o parte”. Nici atunci când,
într-un târziu, dublul transfer e obţinut,
„nu-l cutreieră niciun fior”. Are,
totuşi, ascultând proiectele unui fost
elev, revelaţia mediocrităţii proprii:
„Şi acum, pentru prima dată, îl
cutremură bănuiala că el se oprise
la ceva care nu era nici prea înalt,
nici prea jos. Că viaţa o să curgă pe
lângă el, desfăşurând lucruri mari şi
frumoase, dar ele aveau să curgă pe
lângă el pentru că simţirea şi înţelegerea
lui nu le puteau face mijlocii ca să le
poată cuprinde.” (Transferul). Mica
lui dramă, rapid depăşită, nu e, aşadar,
neputinţa de a se înălţa la ceva, ci
neputinţa de a coborî acel ceva la
nivelul său. În chip asemănător, în
esenţă, trăieşte lelea Anica, o bătrână
care face la ferma de stat ceea ce
făcuse şi la conac: îngrijeşte de păsări.
Fermecătoare ca personaj, amestec
de ciudăţenie, umor şi inteligenţă,
lelea Anica, amintind de Moş Gheorghe
al poporanistului Spiridon Popescu
(din Moş Gheorghe la Expoziţie), se
confruntă, însă, cu noul, luându-şi
„toate măsurile pentru a se apăra de
nelinişti”. Ajunsă la oraş, are grijă
să nu dea cu ochii „de vreun obiect
pe care să nu şi-l poată explica şi
s-o tulbure”. Mergând, însă, printre
clădirile înalte „pe faţă i se vedeau
o admiraţie şi o bucurie cuviincioasă
prin care mărturisea că toate lucrurile
care o înconjurau, dacă sunt aşa,
înseamnă că aşa trebuie să fie, n-au
de ce să se ruşineze pentru că sunt
ciudate, ea se împacă cu ele.” Iar
când bea (probabil pentru prima dată
în viaţă) un suc, exclamă, întocmai
ca Moş Gheorghe când ciocăneşte cu
toiagul şinele de cale ferată: „Bun!”
Nobleţea simplităţii îi fereşte pe
amândoi (pe bătrânul lui Spiridon
Popescu poate mai puţin, dar aceasta
din pricina autorului) de a intra în
conflict cu civilizaţia modernă.
Ar mai fi două lucruri de spus.
Primul – că farmecul şi aşa-zisă suceală
a personajelor vin mai ales dinspre
narator, dinspre felul lui moromeţian
de a-i privi pe ceilalţi, ca şi din înlesnirea
de povestitor pe care, atunci când
e nevoie, o transferă unor personaje,
dimpreună cu aptitudinea de a evidenţia
mai ales ciudăţenia. Al doilea ar fi
legat de anumite concesii făcute
epocii, scriitorul (care nu are imaginaţia
faptelor, ci pe cea a micilor mişcări
sufleteşti) plasând întâmplările în
lumea rurală colectivizată. Au existat
prozatori (între ei aflându-se chiar
Marin Preda, dar şi majoritatea
congenerilor lui Velea) care au înfăţişat,
într-o primă etapă, colectivizarea ca
binefăcătoare, spre a o vedea, apoi,
cu alţi ochi. Ei au înlocuit un conflict
cu altul. La o privire atentă (dar şi
înţelegătoare), se poate sesiza că
în lumea satului din prozele lui Velea
(mai puţin, poate, Întâlnire târzie
şi partea a doua din În război un
pogon cu flori) nu există un conflict
tipic momentului. Nu se vorbeşte nici
de binefacerile, nici de necazurile
colectivizării. Personajele lui trăiesc
într-o lume dată şi nimic mai mult,
iar bucuriile şi tristeţile lor mărunte,
aspiraţiile, trezirile, ciudăţeniile au
alte cauze. Exceptând deznodământul
dintr-o singură povestire (În treacăt),
lumea lui Velea, de împăcări şi
neîmpăcări blânde, e lipsită de
dramatism şi de sentimentul tragicului.
Dar are farmec.
