(2 decembrie 1935, Mălini, judeţul Suceava – 22 decembrie 1956, Bucureşti) Unul dintre marii noştri poeţi
postbelici avea să moară suspect.
„Lichidarea de Securitatea română
a poetului Nicolae Labiş în luna
decembrie 1956, când abia împlinise
21 de ani, este o crimă executată după
cel mai tipic model stalinist”, scria
Stela Covaci, la 30 noiembrie 2009,
în cartea dedicată lui, Nopţile de
coşmar ale poetului ucis (Editura
Tracus Arte, Bucureşti), fiind una
dintre puţinii martori. Un alt martor
– Portik Imre, fost coleg cu poetul
la celebra Şcoală de Literatură „Mihai
Eminescu”, în memoriile sale, limpezeşte
aspectele directe ale aşa-zisului
accident, din noaptea fatidică a crimei!
Poetul însuşi a avut premoniţia
acelei nopţi unice, scriind cu câţiva
ani mai înainte poezia Sara de aramă,
aflată într-un caiet cu altele, din care
doar una a fost datată: 2 decembrie
1952.
Un fragment din poezia Sara de
aramă (integral având 81 de versuri,
pe care o repoducem după aceste
rânduri), a fost scris de Nicolae Labiş
în caietul scriitorului Sandu Teleajen,
actor, director, secretar literar al
Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”
din Iaşi, care l-a dat publicităţii la
revista „Iaşul literar” (nr. 3, martie
1963), reluat în volumul de poezii din
1964.
Peste ani, textul acesta (v. 27-
33, 40-41, 70-75, 80-81) o inspiră
pe o studentă talentată a Conservatorului
„George Enescu” din Iaşi, Daniela
Mitu, compunând un lied titrat
Sara de aramă, care a fost interpretat,
în primă audiţie, de soprana Ada
Bolocan-Strugariu, de asemenea,
studentă, cu acompaniamentul la
pian a compozitoarei, în ziua de 2
iulie 1980, în Concertul-Dezbatere
organizat la Piatra Neamţ, la a IX-a
Ediţie a Galelor „Carmen Saeculare”.
(Despre Daniela Mitu nu avem nici o
informaţie biografică, în vreme ce
Ada Bolocan, căsătorită Burlui, va
deveni solistă la Opera ieşeană şi
profesoară).
Sara de aramă – apusul soarelui
de toamnă – de culoarea violetului
(albastru+roşu), culoarea hainelor
lui Apolo şi ale lui Iisus pe cruce,
respectiv purpuriul/movul hainelor
împărăteşti, a fost evocată de Serghei
Esenin, dar şi de George Bacovia
(„Când suna arama în noaptea deplină”,
poezia Pălind), şi nu numai, ci şi de
Eminescu, Macedonski, Vlahuţă ş.a.,
însemnând, esoteric vorbind, penitenţă,
pocăinţă, reculegere, sângele jertfei,
dar şi pasiune, emoţii, romantism
prin unirea înţelepciunii cu iubirea.
Poezia Sara de aramă a fost reprodusă
integral în volumul Nicolae Labiş,
Poezii inedite, alcătuit de Nicolae
Cârlan (Suceava, 2015), după textul
aflat în Fondul Documentar „Nicolae
Labiş”, Muzeul Bucovinei din Suceava
(nr. inv. 245).
Sara de aramă
Vine sara de aramă,
Oamenii n-o iau în samă;
Vine sara de aramă,
Frunze-n codru-nfiorând;
Vine sara de aramă,
Fibra brazilor mişcând;
Parcă deget de fecioară
Trunchiurile-nfioară,
Parcă-n scoarţa fără buze
Cald-sâmburi de lăuze
Picurară, unduiră
Şi pădurea răzvrădiră.
Vine sara de aramă,
Mute, frunzele icnesc,
Verzi, cu purpură-n maramă;
Arborii se nalţă, cresc
Şi se-ating în deal, în vale
Trupuri roşii, trupuri goale…
Vine sara de aramă,
Turnând raze în pârâu,
Precum candela-ntr-o ramă.
Cai zburdalnici fără frâu,
Cai de apă lungi şi clari
De iuţeală şi culoare
Hurducaţi pe sub stejari,
Pe pietroaie, sub ponoare.
Vine sara de aramă,
Vine cerbul la izvor;
Large coarnele-şi destramă,
Ochii lui lucesc ca unda,
Unda unduie rotunda:
Gâtul încordat se-ncoardă,
Unda-n buze să o ardă;
Vântul vuvuie-n poiană,
Răspândind fiori în blană,
Ochii cată, ochii zboară,
Nările se înfioară,
Gâtul către cer se suie,
Pieptul creşte, glasul vuie!
Un lăstun din cuib zbughit-a,
Ciuta-şi poartă lin copita,
Ochii umezi – numai apă –
Ciuta vine şi s-adapă.
Ochii ei spre cerb se-ntoarnă,
Cerbul trâmbiţă din goarnă,
Ochii ei îi cad pe blană,
Cerbul freamătă-n poiană;
Mut e cerbul, ciuta-i mută,
Arde-un cerb şi arde-o ciută.
Unda curge-n prag de aur,
Unda curge-n prag de-argint,
Înserarea – meşter faur,
Cu smaralde zugrăvind,
Toarnă umbra peste apă,
Steaua doar se mai adapă,
Învăleşte bulgări stinşi –
Cerb şi ciută – ochi aprinşi,
Numai dragostea mai ardă,
Focu-n ochi să nu se piardă,
Licărul luminilor,
Dragostea jivinilor.
E-ntuneric; unde-i luna?
E-ntuneric şi mi-i frig.
Cerbul şi cu ciuta-s una
Şi-s fierbinţi şi-aş vrea să-i strig.
Cerbul şi cu ciuta-s una
Şi-s fierbinţi ca totdeauna.
Ca-n tot timpul, apa trece…
Inima… e sară… rece…
Vine noaptea câte-oleacă,
Cerb şi ciută s-o petreacă!
Vine noaptea violetă,
Vine noaptea de tăciun.
Sara moare-njunghietă,
Colo-n cuibul de lăstun.
Moare sara de aramă,
Cum şi cine-o ia în samă?
Plânge frunza tremurat…
Geamurile ard în sat.
Moare sara de aramă:
Oamenii n-o iau în samă.