Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
NICOLAE BREBAN, ESEIST AMATOR de Alex. Ştefănescu


Un prozator valoros, fără vocaţie de publicist

Numirea lui Nicolae Breban, după căderea lui Ceauşescu, ca director la revista Contemporanul a făcut parte din ceea ce s-ar putea numi o regăsire entuziastă a firescului. O ţară în care Andrei Pleşu era ministru al Culturii, Mircea Dinescu - preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu - director al revistei România literară, Mihai Ursachi - director al Teatrului Naţional din Iaşi ş.a.m.d - părea definitiv salvată din absurdul oficializat, specific stilului de viaţă comunist.
S-a văzut însă în scurt timp că Nicolae Breban nu are vocaţie de director de revistă. Săptămânalul Contemporanul, din care George Ivaşcu făcuse o publicaţie culturală de înaltă ţinută şi pe care D.R. Popescu încercase şi în mare măsură reuşise în ultimii ani ai dictaturii să-l scufunde în mediocritate, a ajuns, sub conducerea prozatorului întors de la Paris, o revistă bicefală (Contemporanul - Ideea europeană), atemporală, greoaie şi plictisitoare. în paginile ei se amestecau, amatoristic, texte de Nietzsche şi Bergson, cunoscute de multă vreme de cititorii din România cu o minimă pregătire intelectuală, cu "studii" semnate de diverşi începători, de fapt lungi filosofări fără finalitate.
Ulterior, pentru a înviora Contemporanul şi a-i recuceri pe cititori, Nicolae Breban l-a adus ca redactor-şef pe Cătălin Ţîrlea, dar acesta n-a izbutit decât să despice monotonia publicaţiei cu câteva note stridente, întrutotul regretabile.
Ceea ce totuşi se citeşte în Contemporanul este editorialul-eseu al lui Nicolae Breban însuşi, publicat pe prima pagină, sub formă de serial. Textele respective, chiar dacă sunt şi ele lăbărţate şi tautologice, pline de platitudini şi injustiţii, dau o senzaţie de forţă, ca o zbatere de peşte mare. Se simte că aparţin unui prozator care poate crea din două fraze personaje de neuitat şi care are un magnetism al său, încă insuficient explicat de critica literară.
"Serialele" au devenit în ultimii ani cărţi: Spiritul românesc în faţa unei dictaturi şi Riscul în cultură. După cum se ştie, eseul cu titlul Spiritul românesc în faţa unei dictaturi a fost scris încă din 1988-1989, la Paris, din dorinţa autorului de a explica publicului francez ce se întâmplă în România. în schimb, textele din Riscul în cultură datează din perioada postdecembristă, când Nicolae Breban, dând dovadă de o anumită surditate faţă de vacarmul evenimentelor dramatice din România, monologa interminabil în legătură cu locul lui şi al generaţiei lui în literatura română.


La Roumanie c'est moi

Eseul Spiritul românesc în faţa unei dictaturi ar fi fost extraordinar dacă autorul ar fi găsit forţa morală să uite de sine şi să prezinte Occidentului, ca unei instanţe supreme, situaţia disperată în care se afla ţara sa, în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Un scriitor are rareori ocazia să fie purtătorul de cuvânt al poporului căruia îi aparţine. Din nefericire, însă, Nicolae Breban vorbeşte în acest eseu mai mult despre el însuşi decât despre România. Mecanismul psihologic este următorul. Scriitorul se străduieşte iniţial să se obiectiveze, privind totul de sus, ca un istoric, apoi însă, pe neaşteptate, ca şi cum ar simţi un impuls irezistibil, începe să-şi promoveze propria imagine, pierzându-şi în mare măsură credibilitatea:
"în anii aceştia (este vorba de perioada 1967-1974, n.n.), Biroul Uniunii, săptămânal, şi Comitetul Uniunii, trimestrial, se vor întruni cu regularitate, se vor lua decizii privind viaţa scriitorilor, condiţiile de trai dar şi privind probleme ale cărţii şi revistelor; în anii aceştia se va înfiinţa editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească (mă voi mândri cu aceasta deoarece s-a făcut după o luptă acerbă: am fost şeful comisiei biroului pentru înfiinţarea unei edituri a Uniunii şi m-am opus punctului de vedere susţinut de un secretar al C.C. şi de ministrul culturii, ce îi era în subordine, de a forma o editură numai pentru scriitorii contemporani, după model sovietic. Deşi era membru supleant al C.C., m-am opus acestui proiect" etc. etc.).
Chiar o "luptă acerbă"?! Au fost şi răniţi?!
Trecerea de la persoana a treia la persoana întîi se petrece în carte de numeroase ori, maniacal, Nicolae Breban neavând măcar tactul de a-şi ascunde plăcerea vicioasă de a vorbi despre sine.
Eforturile scriitorului de a-şi reprezenta ţara sunt apoi zădărnicite de prea marea sa încredere în anumite clişee culturale, cum ar fi acela cu balada Mioriţa - simbol al pasivităţii românilor.
"Un cioban află - povesteşte Nicolae Breban francezilor -, prin gura unei mioare vorbitoare, năzdrăvane, că urma să fie asasinat de cei doi ortaci ai săi, pentru motive de tip material. în loc să se revolte sau să se apere, ciobanul Mioriţei are o reacţie paradoxală, fatalistă la extrem(...). El va lăsa doar unele instrucţiuni testamentare mioarei năzdrăvane" etc.
Dacă ar citi măcar o dată, atent, balada, Nicolae Breban ar roşi. Acolo problema prozaică a reacţiei sau nereacţiei ciobanului nici nu se pune şi, de altfel, nu şi-ar avea locul. Personajul este zguduit de o revelaţie: că trăieşte într-o lume în care trădarea şi crima sunt posibile. Faţă de această revelaţie, puţin mai contează dacă el se adresează sau nu... poliţiei. Judecând atât de meschin o operă literară, n-ar fi exclus ca într-o zi să ne întrebăm de ce Luceafărul nu-l provoacă la duel pe Cătălin.
Ceea ce face totuşi eseul captivant este arta de prozator a lui Nicolae Breban. Văzut de supertalentatul scriitor, Emil Cioran însuşi se transformă la un moment dat în personaj de roman:
"într-o discuţie cu marele filosof Emil Cioran, am încercat - nu să apăr, un om poate sluji, dar nu poate justifica o comunitate istorică! - am încercat să dau o explicaţie acestei pasivităţi de care vorbeau cu toţii, în care încercam să credem noi înşine. Cioran era covârşit de ruşine, aplecat cu tot trupul său firav şi viguros sub povara unei neînţelegeri, a unei vini neexprimate, a unei teribile şi false fundături a istoriei, oh, istoria acestui secol bântuită de atâtea false perspective! (...) Fiu de preot ardelean, Cioran, în dureroasa-i sensibilitate poetică prost mascată de cinismul său decorativ, provocator şi naiv ca o pâlnie de crin voia - şi reuşea! - să sufere şi să-şi asume întreaga suferinţă a neamului său; niciodată o vină n-a fost mai falsă, mai expresivă!"

Nostalgia deceniului şapte

Articolele din Riscul în cultură au ca dominantă afectivă o nostalgie a deceniului şapte, deceniu în care Nicolae Breban, alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag şi alţii, a cunoscut gloria. Gloria concretă, constând în aplauze, succes la femei, cronici literare elogioase, premii, călătorii în străinătate etc. Aşa cum Adrian Păunescu nu mai poate concepe existenţa fără Cenaclul "Flacăra", Nicolae Breban nu se poate obişnui să trăiască fără atmosfera din anii afirmării sale.
Dacă ar fi suficient de lucid, el ar înţelege că succesul generaţiei lui, deşi meritat, a fost unul facil, favorizat de politica lui Nicolae Ceauşescu de alungare de pe scena vieţii publice a generaţiei de scriitori anterioare, prea strâns legate de amintirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. N-a fost vorba de o "luptă", şi cu atât mai puţin de una "acerbă", ci de folosirea promptă a unor uşi deschise şi, bineînţeles, de inevitabila intrare în tot felul de dispute - nesângeroase - cu vechea generaţie.
Era încurajator, fără îndoială, ca la douăzeci-treizeci de ani să ţi se publice cărţi în serie, să câştigi bani mulţi, să figurezi în manualele şcolare sau chiar să devii membru supleant al CC al PCR. Aceste onoruri reprezentau însă şi o formă de cumpărare - la început discretă, apoi din ce în ce mai explicită - a scriitorilor.
Este adevărat că mulţi dintre ei, printre care Nicolae Breban însuşi, s-au trezit la timp şi au refuzat înregimentarea, însă afirmarea impetuoasă a unei întregi noi generaţii în deceniul şapte rămâne şi expresia voinţei liderului comunist de a-şi crea propriul lui anturaj cultural.
Nicolae Breban tună şi fulgeră împotriva criticilor areactivi de azi, împotriva frigidităţii manifestate de statul român faţă de literatură, împotriva lipsei de solidaritate a scriitorilor şi chiar şi împotriva lipsei de interes cu care sunt primite propunerile sale de dezbateri. El nu înţelege că ceea ce a fost în tinereţea lui glorioasă nu mai poate fi. "Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!"...
Toată strădania sa - cu accente uneori dictatoriale, alteori isterice - de-a aduce timpul înapoi este inutilă şi are ceva ridicol. în schimb, găsim şi în această carte numeroase pagini demne de interes, chiar pasionante, în care eseistul amator lasă locul marelui romancier. Toată dizertaţia despre opoziţie şi despre ce are ea comun cu eternul feminin este, de exemplu, cuceritoare, amintind de admirabilul roman poematic în absenţa stăpânilor.
Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ovidiu Pecican, Bucureşti, Ed. Allfa, col. "Biblioteca Allfa", 2000, 304 pag.


Nicolae Breban, Riscul în cultură, Iaşi, Ed. Polirom, col. "Plural" 1997. 300 pag.