Nicolae Breban este considerat în mod curent un spirit anistoric, pierdut în visurile lui de constructor al unui Zid Chinezesc al romanului. În consecinţă, nici cariera spectaculoasă în PCR, nici gestul curajos de a protesta împotriva ,Tezelor in iulie" ale lui Ceauşescu şi de a se condamna astfel la marginalizare (cu o stranie voluptate, amintind de cea a propriului său personaj, doctorul Minda, din Îngerul de gips) nu reţin atenţia exegeţilor săi decât ca acccidente biografice.

În realitate, scriitorul observă ce se întâmplă în jurul său şi ia atitudine, îşi cunoaşte rolul în istorie, dar o face dintr-o perspectivă înaltă (în tradiţia lui Eminescu) fără legătură cu agitaţia politică zilnică a contemporanilor. (Îmi aduc aminte o discuţie a sa cu Alexandru Ivasiuc, într-o maşină pe care o şi conducea şi în care se mai afla Nicolae Manolescu, despre raportul dintre individ şi societate. Alexandru Ivasiuc, cu vocaţia lui de ideolog, avea o reprezentare geometrizată a societăţii, menţionând imprevizibilitatea reacţiilor individuale doar ca pe o problemă de teorie a probabilităţii şi de statistică, în timp ce Nicolae Breban vedea ca nimeni altul realitatea existenţei umane, este adevărat, o realitate abisală, descrisă cu o inteligenţă de o strălucire neagră, care părea clandestină în timpul comunismului.)

Documentul cel mai impresionant al interesului său (metafizic) faţă de istorie îl constituie eseul Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, scris la Paris, înainte de 1989, şi reeditat de curând de Ideea Europeană. "Aflat la Paris - explică Ovidiu Pecican, autorul unei prefeţe entuziaste şi subtile -, deci beneficiind de privilegiul perspectivei, Nicolae Breban s-a simţit somat să contemple Waterloo-ul societăţii româneşti strivite de Ťmesianismulť ceauşist. Şi a făcut-o cu gravitatea şi severitatea cu care, ajunşi la o răscruce, ne privim uneori propria viaţă.".

Recitit azi, eseul impresionează prin clarviziune şi prin patetismul sobru cu care este descrisă-explicată, cititorilor din lumea occidentală, situaţia din România. În afară de ideile propriu-zise (care şi-au găsit şi îşi vor mai găsi, fără îndoială, numeroşi comentatori), merită examinate cu atenţie pasajele în care Nicolae Breban face consideraţii asupra literaturii române din epocă. Eseistul, care a trăit dintotdeauna pentru literatură, tratează literatura ca pe esenţa spiritului românesc, ceea ce nu este chiar o exagerare sau, dacă este, este una productivă. Reacţiile literaturii la dictatura comunistă sunt considerate de el reacţii ale spiritului românesc.

În acest context este schiţată o teorie a aderării la autonomia esteticului ca formă de împotrivire faţă de regimul comunist, care tindea să transforme integral creaţia literară într-un instrument de propagandă. Cu luciditatea specifică unui caracter puternic, Nicolae Breban înţelege că atitudinea (generaţiei din care şi el făcea parte) s-a configurat ezitant, din mers, cu multă improvizaţie, dar şi că a contat în cele din urmă în viaţa publică românească:

,Lupta noastră, a celor câţiva care ne-am propus esteticul ca ideal a fost, desigur, confuză şi inconsecventă, cu mult mai puţin categorică decât îmi apare mie azi, decât apare ea în ochii acelor tineri care ne vizitează cu amabilitate şi ne declară, puţin cam grăbit, maeştri. Pe de altă parte e dificil să faci perceptibilă această idee Occidentului care, în acel timp - poate şi azi! -, a trăit cu putere şi entuziasm mişcarea culturală inversă, nu de la social spre estetic, ci de la estetismul perimat şi academic al începutului secolului, spre o artă angajată şi militantă, spre acţiunea ca semn al existenţei!

Pentru noi, însă, acea insulă de generaţie, grupul literar în frunte cu Nichita Stănescu şi Matei Călinescu, predominaţia esteticului sau, mai bine; esteticul ca zonă majoră a socialului era nu o fugă de realitate, nici o apropiere de gratuitatea artei, ci o formă decisă de luptă, singura pe care am găsit-o noi atunci, dezorientaţi, ezitând între instinct şi bunul-simţ, întâlnindu-ne în camere, în subsoluri sau la mansardă, citind nopţi întregi un singur şi acelaşi capitol din Odiseea, încercând să demontăm tipul de metaforă homerică sau comentând, ridicoli şi încăpăţânaţi, texte şi simboluri culturale din Evanghelie şi Noul Testament, un refugiu disperat, dar şi o luptă contra dogmatismului ce năvălise peste tot cu valuri tulburi, batjocoritoare - dogmatismul pe care o fire mai puţin puternică putea să-l confunde cu realitatea, dar de fapt unde se afla realitatea pe acea vreme?"

Analizele propriu-zise ale evoluţiei unor scriitori - de la Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Constantin Noica, G. Călinescu şi până la Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dan Deşliu, Nichita Stănescu ş.a.m.d. - sunt făcute cu aceeaşi competenţă neconvenţională, de spirit liber, care nu se încurcă în birocraţia criticii literare. Imaginea fiecăruia dintre scriitorii aduşi în prim-plan devine astfel surprinzător de proaspătă, de viu colorată, de autentică. Criticii literari ar trebui să-i mulţumească lui Dumnezeu că Nicolae Breban, ocupat cu scrierea romanelor lui, nu a avut timp să le facă decât în treacăt concurenţă.

Un exemplu printre altele îl constituie capitolul consacrat lui Marin Preda, ale cărui biografie şi operă sunt în întregime regândite de Nicolae Breban;

,Marin Preda, care este unul dintre puţinii salvaţi din proletcultism, va face cariera, tipică pentru un scriitor român dintre cele două războaie - deşi el este născut în 1922 - a unui copil de ţăran sărac, de undeva din sudul României, care face studii Ťincompleteť, debarcă în Capitală (il monte ŕ Paris!), sărac, stângaci, cult pe jumătate, anarhic pe sfert, iubind confuz şi pasionat cărţile: face jurnalistică un timp - în anii războiului - şi i se pare că e nefericit. Mai târziu, amintindu-şi de această perioadă şi de amestecul neverosimil de idei, oameni, cariere, urcuşuri şi răsturnări de imperii mărunte, îşi va da seama că a avut prilejul de a fi mărunt actor al unuia din furnalele istoriei. E, însă, ca majoritatea marilor naturalişti români, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, Agârbiceanu, un individ ce visează idei (ŤEu văd idei! ť, exclama Camil Petrescu, fiind convins că se află într-o stare privilegiată a omului social), dar este mai ales pregătit pentru o involuntară, poate, însă tenace răzbunare socială, un mesager al clasei lui, oprimate şi cufundate în tragicul vag al istoriei.

Debutează în 1948 cu un volumaş de nuvele, Întâlnirea din Pământuri, o carte de geniu, cu siguranţă, în primul rând pentru evantaiul extrem de larg de promisiuni ce îl deschide, stilistic şi tematic (naturalismul mitic al lui Slavici, cel abisal al lui Caldwell, cel negru al lui Reymont şi Zola, cel legendar al lui Sadoveanu şi Turgheniev!). Romanul Moromeţii, apărut în 1955, alege numai una dintre căile posibile ale Întâlnirii..., calea naţională, un naturalism comportamental şi ironic, ce completează fericit cele două metode anterioare în proza română, alături de ţăranul primitiv romantic şi brutal până la patologic al lui Rebreanu şi alături de ţăranul de baladă şi de metaforă al Mioriţei năzdrăvane, cel fascinat de visare şi de fatalism al lui Sadoveanu, Marin Preda, prin Moromeţii, propune un al treilea tip, cel sudic; ţăranul (ce abia dacă se poate numi astfel, fosta lui şerbie îi atârnă de piele încă!) existenţialist, în sensul exacerbării prezentului, un veritabil paradox în psihologia ţărănească ce trăieşte din rezerve materiale şi din hazardul timpului! Moromete primeşte pământ de la guvern, după victoria primului război (şi nu trebuie să ucidă pentru el, ca Ion al lui Rebreanu) şi drama lui nu este posesia, ci păstrarea unui état d'âme, a unui precar şi seducător echilibru psihic ce se materializează prin fraze şi ticuri verbale surprinzătoare pentru mediul literar clasic ţărănesc!, o certă comedie a limbajului, o impresionantă capacitate de deriziune amabilă a tuturor valorilor şi persoanelor cvasi-auguste, în fapt prin instituirea unui centru al lumii, acolo, în măruntul şi primitivul sat de câmpie al foştilor iobagi."

În Spiritul românesc în faţa unei dictaturi întrezărim o posibilă istorie a literaturii române contemporane, o istorie vie, de genul celei a lui Pierre de Boisdeffre. Ar fi extraordinar ca Nicolae Breban să o scrie.