Povestea Katherinei Applegate, pe jumătate adevărată, pe jumătate inventată, despre o gorilă care pictează şi care a reuşit, mai ales datorită imaginaţiei, trecând prin tot soiul de aventuri, să-şi schimbe viaţa, e la prima vedere menită copiilor. Dar mulţi părinţi ar avea câte ceva de învăţat de la Ivan cel fără de seamăn, gorila ţinută într-o cuşcă, lângă un mall de pe o autostradă, spre a-i distra pe cumpărători. E o primată... oprimată, care ştie că nu va mai ajunge vreodată în libertate şi reacţionează ca orice om inteligent: caută libertatea interioară, creaţia.
Mulţi autori europeni au scris despre maimuţe, gorile, urangutani etc. şi asemănarea lor cu omul. Prin tradiţie, maimuţa te face să te gândeşti la imitaţie. De exemplu, Wilhem Hauff are o povestire, Maimuţa ca om: povestea unui urangutan pe care stăpânul lui dintr-un orăşel german îl prezintă ca fiind propriul nepot, iar lumea îl ia drept... englez. Urangutanul urmează cursuri de dans, scrie poezii, joacă şi cărţi, se îmbracă elegant, toţi tinerii încep să se ia după degajatul dandy. Foarte cultivat e şi maimuţoiul Milo din povestirea romanticului E.T.A. Hoffmann, Ştire despre un tânăr cultivat: pictează, sculptează, ba chiar a făcut o statuetă cu iubita lui (maimuţă) sub forma unei Diane antice; cântăreţ, compozitor... cita din Shakespeare! Cu E.T.A. Hoffmann are loc o schimbare a felului de a vedea maimuţa: care până atunci fusese considerată doar imitatoare, nu şi creatoare (pornind, probabil, de la faptul că diavolul fusese numit „maimuţa lui Dumnezeu”). Kafka a compus şi el o satiră (Raport către Academie) despre un urangutan care scrie un raport ştiinţific despre cum a devenit... om, şi treptat dobândeşte fire de savant, în timp ce savantul-dresor care îl făcuse să ajungă la „cultura medie a unui european” se îndobitoceşte. Întoarcere de situaţie folosită şi de Katherine Applegate în Ivan cel fără de seamăn – fiindcă stăpânul menajeriei devine din ce în ce mai puţin om, mai maimuţă (sau, dacă-mi daţi voie, foarte maimuţă).
Mi-a atras atenţia stilul, prin concizia neobişnuită pentru cărţile de copii, unde de obicei vorbele şi explicaţiile abundă. Fiecare cuvânt, bine lustruit, îşi are aici rostul său. Ivan cel fără de seamăn, care a învăţat limba oamenilor, crede şi el că „oamenii vorbesc prea mult. Trăncăne mereu, ca cimpanzeii, şi umplu lumea de zgomot, chiar şi când nu au nimic de spus”. (Înţelegem că o gorilă are despre cimpanzei părerea unui elev dintr-a şaptea faţă de unul, prost crescut, dintr-a treia.) În ajutor vine un glosar al cuvintelor „gorileze”, care obligă tânărul cititor să se gândească la cuvinte. Unele, precum libertatea – invocată des în această carte – pot răscoli ca o furtună oceanul vorbelor. Altele, magice, pot îmbolnăvi sau însănătoşi – de exemplu, Ivan e brusc încurajat de cuvintele pe care câinele vagabond (cu experienţă de viaţă!) Bob îl obligă pe prizonier să le spună, de câte ori e trist sau îşi pierde încrederea în sine: „Eu sunt Ivan cel fără de seamăn!”
Prizonierul începe să picteze, inspirat de amprentele pe care degetul le lasă pe geam, în speranţa că urmele de vopsea nu se vor şterge atât de uşor. Şi-a dat seama că arta e „ceea ce menţine viu un obiect mort” şi începe prin a „imortaliza” banane - acuarele care se vând foarte bine printre vizitatori. Mack, şeful menajeriei de la mall, care îl numeşte un moment dat „Picasso”, îi dă mereu artistului un singur creion, aşa că Ivan desenează într-o singură culoare – cum avusese şi Picasso perioada albastră. E clar că vorbim de romanul autobiografic al unui artist. Prietenia lui Ivan cu fiica îngrijitorului, Julia, îl face să înţeleagă deosebirea între arta lui utilitaristă (sau utilă, căci mai şi mânca, la o adică, un creion) şi desenele imaginate: „desenele ei par fragmente desprinse din vise”. Totodată, prietenia cu elefanţii – bătrâna Stella şi puiul Ruby, îl ajută să evolueze artistic.
E aici şi o lecţie despre tristeţe, care nu e totdeauna ceva nesuferit. Uneori e doar un gard peste care trebuie trecut; provoacă amintirile, ca apa care face să se vadă strălucitorul pietriş. Abia după ce Ruby, elefăntiţa capturată în junglă, a apărut printre „artiştii” de la mall, au început şi toţi ceilalţi să-şi amintească diverse lucruri din fosta lor viaţă liberă (înainte refuzau să şi le amintească). Ivan, care părea că vrea să devină om (dacă e să ne luăm după motto-ul de George Eliot, de la începutul cărţii: „Niciodată nu e prea târziu să ajungi ceea ce ai fi putut fi”) îşi dă seama, datorită amintirilor, că de fapt nu om vrea să fie, ci o adevărată gorilă, ca atunci când trăise liber.
Dacă la început Ivan cel fără de seamăn fusese un realist preocupat de cotidian, un ”artist al instinctului”, în momentul în care se hotărăşte să o salveze pe Ruby, să nu moară în cuşca unui mall, ci să ajungă într-un spaţiu larg, pe câmpia cu elefanţi a Grădinii Zoologice (pe care o văzuse la televizor), îi vine ideea să picteze o scenă imaginară, alcătuită din mai multe bucăţi care urmau să fie puse pe panoul-reclamă şi să atragă atenţia asupra situaţiei animalelor dresate. Ceea ce îi reflectă transformarea.
Nu lipseşte umorul de limbaj şi de situaţie, deseori creat prin contrast de către câinele Bob. Care e singurul personaj liber şi are – faţă de problemele serioase ale lui Ivan şi ale celorlalţi – probleme secundare: dormitul pe burta gorilei după o escapadă în lumea largă, ironizarea („încetează să te comporţi ca un cimpanzeu!”), autoîncurajarea („Casa mea e peste tot. Sunt o fiară sălbatică: neînfricat şi neîmblânzit!”). Când Ivan o pictează pe Ruby cu două trompe, îi explică elefăntiţei că asta „se cheamă licenţă artistică”. Menirea lui e să le arate copiilor că râsul e propriu şi animalelor.
În limba română i se spune deseori televizorului, în glumă, „cutia cu maimuţe” (dacă asta e o metaforă, copiii se pot întreba ce realitate metaforizează? despre ce maimuţe e vorba – şi de ce au fost ele alese spre a defini televizorul?). Aici expresia e potrivită, fiindcă la televizor vede Ivan prima oară o grădină zoologică şi cum trăiesc acolo familiile de gorile. Îşi dă seama că e doar „o cuşcă în natură. Se vede clar unde începe şi unde se termină, iar zidul spune: tu eşti aici, noi suntem acolo şi asta n-are cum să se schimbe”. Îşi dă seama că ”Nu e deloc un loc perfect. Dar e locul care-mi trebuie”. Realizează alteritatea: privind celelalte animale, îşi dă seama mai exact şi cum este el însuşi. Nu e numai un artist, ci şi un filozof care îşi înţelege situaţia. ”Nu-i aşa de rău. Dacă ai timp suficient, te înveţi cu aproape orice”. Dacă n-ar fi trebuit să-i poarte de grijă lui Ruby, să ia măsuri, şi-ar fi petrecut tot restul vieţii scărpinându-se, gândindu-se, privind cerul: „Sunt fascinat de lunecarea pe cer a norilor, de culoarea unor elefanţi”. Dacă n-ar fi avut un elefănţel mic şi adevărat pe care să-l salveze, şi-ar fi petrecut toată viaţa privind elefanţii imaginari din văzduh. Reuşeşte să o salveze fiindcă tabloul-puzzle lipit de Julia pe panoul de mall, unde e desenată Ruby la Grădina Zoologică, iar alături scrie HOME, sare în ochii ecologiştilor. Vine, desigur, şi ziua cea mare în care elefăntiţa e scoasă din cuşcă, dar nu vrea să plece, pentru că „aici e casa mea”. Nu, aici e închisoarea ta, o lămureşte Ivan. Şi cititorii se pot întreba dacă prietenia şi iubirea pot transforma închisoarea într-o casă.
Ajuns la rândul său în Grădina visată, Ivan pictează pe zidul ei, admirându-şi apoi opera de la distanţă, dintr-un copac. Nu e liber, dar are spaţiu de contemplare. Nu e tocmai un happy-end. O notă a autoarei precizează că Ivan chiar există: povestea lui a început în Congo, trecând prin Washington (anii de recluziune la mall), spre a se încheia la Atlanta, unde trăieşte alături de alte gorile, dar şi pictează, „semnându-şi” opera. Nu ne mai mirăm aflând că unii cercetători le atribuie gorilelor nu doar emoţii, sau gânduri la trecut şi viitor, ci chiar sentimente religioase.
