Încet-încet, s-au adunat anii şi deasupra amintirii lui Nichita Stănescu.

În 2018 se împlinesc nu mai puţin de 85 de ani de la naştere (în 31 martie) şi 35 de la plecarea sa dintre noi (în 13 decembrie). Cifre respectabile, care ne trimit tot mai mult la operă, la rostul ei în evoluţia poeziei româneşti, şi tot mai puţin la legenda celui care, într-o epocă destul de anostă, plină, ca discurs public, de fabrici şi uzine, a întrupat spectaculos Poetul.

E interesant, totuşi, că, deşi a mai scăzut în intensitate, legenda nu s-a evaporat cu totul. În pofida faptului că au dispărut – şi au fost, din nefericire, deja uitaţi – chiar unii dintre succesorii săi (Ioan Flora, Ion Stratan, Traian T. Coşovei), încă mai sunt destui scriitori şi admiratori care l-au cunoscut şi continuă să îl evoce. Festivalul de la Ploieşti, care-i poartă numele, e, desigur, de mult scufundat în provincialism, dar în alte locuri din ţară, ca Reşiţa sau Deseşti, mai sunt cercuri care ocrotesc onorabil memoria prezenţei vii, fie şi meteorice, a poetului pe acele meleaguri. Mari artişti, ca Mircia Dumitrescu sau Vlad Ciobanu, îl păstrează în continuare în panteonul lor sufletesc şi vorbesc, inclusiv plastic, despre momentul nichitian din cariera lor. Nici peste Dunăre, în Puposlavia în care se simţea atât de bine şi în care a exercitat o influenţă reală asupra poeţilor din anii 1970-1980, interesul pentru persoana lui Nichita Stănescu şi pentru întâmplările cu Poet nu a dispărut, cu toate că şi acolo s-au împuţinat vizibil cei care l-au cunoscut direct, rând pe rând părăsindu-ne Vasko Popa şi Olja Ivanicki, Moma Dimic şi Petru Cârdu.

Longevitatea legendei e mirabilă în sine, mai ales că, după generaţia contestaţiei (care, mai gentil sau mai cazon, a încercat să îl dea jos pe Nichita Stănescu de pe soclu), a venit generaţia care crede că literatura începe cu ea şi, în consecinţă, nu mai ştie nimic de predecesori. Poetul este, probabil, ultimul model acceptat, într-un moment, mai degrabă, al descotorosirii de modele: model viu, vreau să zic, perceput prin povestirile despre viaţa şi opera sa, nu prin lectura poeziei propriu-zise.

E interesant de observat şi că, exceptând câteva opoziţii violente, oarecum bizare, talentul lui Nichita Stănescu a fost bine primit şi acceptat de confraţi, într-o literatură română în care lucrul cel mai greu de suportat este talentul celuilalt. Spre deosebire de talentul lui Marin Sorescu – care enerva pe toată lumea, şi îndeosebi pe poeţi şi dramaturgi –, cel nichitian a fost acceptat cu bucurie printre confraţi, ca o distincţie care îi înnobila pe toţi. Chiar şi pe cei care ar fi avut ei înşişi pretenţii justificate la întâietate. Mai bătrân, trecut prin puşcărie şi interdicţie, Leonid Dimov, de pildă, nu considera că Nichita Stănescu i-ar fi „luat locul” şi a petrecut în câteva rânduri, la Obor sau în alte locuri de poveste, momente luminoase de căftănire poetică alături de confratele său dintr-o generaţie mai norocoasă. Ştefan Aug. Doinaş, deşi luat puţin peste picior (dar cu câtă delicateţe! şi cu ce artă!) în În dulcele stil clasic, a spus răspicat, de mai multe ori, că Nichita Stănescu a fost cel mai important poet român postbelic. Semne de recunoaştere care printre scriitorii români sunt rare, din motive binecunoscute.

această recunoaştere senină, adesea entuziastă, a talentului nichitian a trecut cu vederea până şi cele câteva concesii – nu însemnate, dar nici puţine – făcute de poet regimului în care avea neşansa să trăiască. Şi nu mă refer aici la faimoasele interviuri televizate, în care, grizat şi flatat de reporter, a spus cuvinte convenţionale despre Ceauşescu, într-un moment (finele anilor 1960 – începutul anilor 1970) în care destui politicieni occidentali anticomunişti făceau declaraţii pro-ceauşiste încă şi mai angajante. Admiraţia neţărmurită faţă de geniul poetului a pulverizat, însă, ca prin farmec amintirea poeziilor „alămite” – e chiar vocabula sa –, numeroase în volume ca Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), scăzând în Dreptul la timp (1965), spre a reapărea pentru ultima oară în Roşu vertical (1967). Fireşte că nu datorită lor a devenit Nichita Stănescu ceea ce spunea Doinaş că este, dar Marin Preda a fost făcut colaboraţionist pentru mult mai puţin... Nu vreau să spun, Doamne fereşte!, că poetul ar fi fost aservit regimului: micile concesii făceau parte dintr-o strategie a prudenţei, pe care marii creatori şi-o construiesc câteodată, atunci când geniul lor se ciocneşte de alcătuiri politice obtuze, gata să îi elimine sau să le restrângă libertatea. Constat numai că, în cele din urmă, patologia literară post-decembristă l-a iertat pe Nichita. Cum nu i-a iertat pe alţi creatori, la fel de puţin culpabili ca şi el.

Să mai rămânem un pic în zona acestor concesii. Trebuie spus limpede că, dacă ar fi dorit să parvină făcând servicii regimului comunist, Nichita Stănescu ar fi putut-o face încă (sau mai ales) din anii 1950. Se uită că el era, de fapt, unul dintre cei mai tineri şaizecişti şi că, dacă s-ar fi grăbit să debuteze, ar fi făcut parte din aceeaşi promoţie cu Nicolae Labiş. Or, în loc să meargă, ca alţii, la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, fiul de burghez ploieştean, cu „dosar” prost şi amator de jazz „decadent”, Nichita Stănescu intrase la Filologie. Unde şi-a petrecut studenţia fără a frecventa presa literară sau cenaclul Uniunii Scriitorilor, făcând, pentru uz privat, „exerciţii” după maeştri – Arghezi, Eminescu, Bacovia, Topîrceanu – şi citindu-l pe Ion Barbu, conspirativ, într-o copie făcută de mână de o colegă. Nu există, în manuscrisele din anii anteriori debutului, nici urmă de compromis cu poezia realist-socialistă, în acel deceniu în care, repet, dacă ar fi vrut să devină poet oficial, ar fi avut deschise toate porţile (Infernului)... Până şi titlul poeziei din „Gazeta literară”, apărută la patru zile după debutul absolut survenit în „Tribuna”, 1907 („Ardea spitalul cu bolnavi cu tot”), este pus de cel care l-a debutat, şi anume, profesorul Dumitru Micu. Poezia, în sine, este o „copie” în manieră bacoviană şi nu are nici o legătură cu evenimentul care, aniversat fiind cu pompă în 1957, a facilitat apariţia, pe sub ochii cenzurii, a tânărului poet, ale cărui texte de până atunci erau, de fapt, în raport cu „linia partidului”, nepublicabile.

Concesiile, atâtea câte sunt, ne atrag, totuşi, atenţia că există o faţetă a personalităţii lui Nichita Stănescu pe care exegeza nu a explorat- o îndeajuns. Poetul se dorea şi era, desigur, în felul său inimitabil, un teatru ambulant (e, iarăşi, sintagma sa), însă a păstrat întotdeauna ascuns un colţ al fiinţei sale interioare. Colţul din care făcea parte, de exemplu, suta demagogică: semi-boemul, cheltuitorul Nichita păstra întotdeauna în portofel, neatinsă, o sută de lei, pentru ultimul taxi. Avea, cum a remarcat Gheorghe Tomozei, chiar şi bani la CEC! Să nu uităm şi de refugiile sale printre numismaţi sau la masa de ceasornicărie: nu doar cochetării, ci şi momente în care teatrul ambulant se retrăgea în sine, într-un spaţiu inaccesibil cohortei omniprezente de amici. Tot aşa, şi fugile sale, din ultimii ani, în Maramureş, spaţiu cu care ploieşteanul de Bucureşti, meşter la vorbă, nu avea afinităţi structurale, dar care îl atrăgea prin puritatea sa originară, opusă structural mizeriei şi impurităţii finalului de regim ceauşist...

evoc toate aceste aspecte nu spre a altera legenda poetului, ci pentru a releva complexitatea personalităţii sale, nu lipsită de contradicţii şi de umbre. Contradicţii şi umbre pe care le vom regăsi, de altfel, şi în operă. Acolo unde Nichita Stănescu a fost, uneori, prizonierul unor tentaţii contrare: spre experimentul poetic cu orice preţ (chiar şi cu cel al rarefierii semantice) sau, dimpotrivă, spre maniera care, din pură perfecţiune, devine manierism. Opera sa nu e deloc făcută, ca a lui Blaga, bunăoară. Conţine, de aceea, reuşite uluitoare, unice, şi poteci închise, experimente care au deschis orizonturi şi încercări care nu duc nicăieri. Nu de perfecţiunea de suprafaţă e vorba, prin urmare, ci de armonia şi organicitatea unei poezii care s-a vrut mereu de aceeaşi esenţă spirituală ca respiraţia, vecină când cu bocetul, când cu un postmodern râsu’plânsu’. Şi care a încercat, în fel şi chip, să învechească timpul, tocmai dintr-o profundă neaderenţă la timpul care, vorba cuiva, îi fusese dat.

Ajuns, cum spuneam, la 85 de ani, Nichita Stănescu merită, cred, o lectură critică mai complexă. Atât omul, cât mai ales opera. Să dăm, aşadar, jos din perete fotografiile de prinţ scandinav, din tinereţe, ca şi pe cele de motan satisfăcut de propria-i isteţime, de la maturitate, şi să încercăm să ni-l imaginăm pe poet din perspectiva celor trei decenii şi jumătate de posteritate. E un exerciţiu din care nu numai opera lui Nichita Stănescu, ci şi istoria poeziei române contemporane ar avea de câştigat.