Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica ediţiilor:
Înger şi demon în Ciuleandra de Ion Simuţ


Au trecut mai bine de 75 de ani de la apariţia (în 1927) romanului Ciuleandra, dar naraţiunea şi sensurile ei simbolice îşi dovedesc o excepţională vitalitate. Posteritatea a făcut, printr-o serie de argumente şi conjuncturi imprevizibile, ca micul roman rebrenian să devanseze cota marii, impecabilei şi recii construcţii din Răscoala, pentru ca astăzi Ciuleandra să poată fi aşezat, fără vreo manevră de supralicitare, în preajma capodoperelor Ion şi Pădurea spânzuraţilor pe care timpul nu le-a clintit din prima linie valorică a operei prozatorului ardelean.

Vreau să pun în evidenţă ca pe un paradox al modernităţii acestei naraţiuni, revalorizarea unei antiteze specific romantice (înger şi demon) în contextul unui psihologism fundamental realist. Dan Mănucă, în eseul său monografic din 1995, a identificat această strategie ca pe o tehnică frecventă în opera lui Liviu Rebreanu.

După crimă, vinovăţia şi responsabilitatea sunt principalele poveri ale conştiinţei lui Puiu Faranga, poveri de care încearcă să scape. Toate frământările de conştiinţă, cât încă mai are luciditate, au un singur scop: să arate că este iresponsabil pentru crimă, că nu este vinovat, pentru că nu ar avea nici un motiv personal. Tatăl îi sugerează să simuleze nebunia, dar o minimă raţiune (sau numai viclenia) îi dictează să nu adopte această cale. I se va părea mai credibil să se refugieze în argumentul aparent „raţional” al predispoziţiei ereditare spre crimă. Astfel i se pare că scapă de povara responsabilităţii personale.

Puiu Faranga însuşi participă la procesul de idealizare a victimei, adică a Mădălinei, tocmai pentru a arăta că nu ar fi avut nici un motiv personal de a o ucide. A pune în seama ei eventuale infidelităţi conjugale i se pare o impietate, denunţată categoric în discuţia cu gardianul Andrei Leahu:

„– Ba aş putea spune că nevastă-mea a fost un înger, băiete! Dar eu am fost osândit de Dumnezeu să ucid şi soarta a căzut tocmai asupra ei, săraca... Eu, vezi tu, toată viaţa aş fi ucis dacă nu-mi ţineam firea!” (Opere 7, p. 109).

O mulţime de detalii concură pentru a realiza în Mădălina apariţia unui înger, căruia nu-i lipsesc decât aripile. În portretul citat anterior e „blândă, discretă şi melancolică”. Frumuseţea ei ar fi făcut zece pretendenţi „să se prosterneze la picioarele Madeleinei”, după cum o idolatriza ca pe o Madonă atât mătuşa Matilda, cât şi Puiu Faranga. Când se termină aşteptarea de patru ani, iar Madeleine împlinind optsprezece ani era pregătită de măritiş, Puiu Faranga face aceste constatări surprinzătoare:

„În cei patru ani îmi făcusem de cap, încercasem toate amorurile, dar Madeleine rămăsese în inima mea o icoană sfântă (s.n.). O adoram cu atât mai profund cu cât despărţirea de patru ani mi-o împodobise cu nimbul unei taine”. (Opere 7, p. 94).

Pe cât e Mădălina de angelică, pe atât e Puiu o întruchipare a desfrâului. Prin contrast, Puiu Faranga este un suflet întunecat, întinat, încărcat de patimi, detestabil, cum i-o spune însuşi tatăl său imediat după momentul crimei:

„Unicul copil al lui Policarp Faranga e un ucigaş ordinar – îţi dai seama ce poate să însemne asta pentru mine? Şi baremi dacă ai fi avut o nevastă păcătoasă, care te-ar fi înşelat sau ţi-ar fi făcut altminteri zile amare, dacă... Dar Madeleine a fost un înger! O ştie toată lumea. Peste putinţă să te gândeşti că ai convinge pe cineva că e la mijloc o crimă pasională, care, orişicum, ar fi mai scuzabilă până la un punct. Nu, e o crimă ordinară, odioasă, îngrozitor de ordinară!” (Opere 7, p. 21-22).

Ucigând-o pe Mădălina, Puiu Faranga îşi îndeplineşte „misiunea” de profanare demonică. Tatăl confirmă atributele angelice, contribuind suplimentar la idealizarea Mădălinei. Puiu Faranga respinge categoric şi presupunerile doctorului Ursu că o femeie atât de frumoasă şi de râvnită ar fi putut să fie infidelă şi să fi trezit astfel gelozia, fie şi prin simpla suspiciune: „Nu voi permite sub nici un cuvânt să-i fie ofensată memoria, nici măcar cu o întrebare!” – ripostează Puiu (în capitolul IX, Opere 7, p. 44), continuând astfel:

„Madeleine a fost femeia cea mai corectă din lume. Pe cât am fost eu de păcătos, ca toţi bărbaţii, pe atât a fost ea de exemplară! A fost prea bună, prea îngăduitoare şi de-aceea...” (ibidem, p. 44).

Mădălina şi Puiu Faranga sunt două personaje construite stăruitor pe o opoziţie de tip romantic, sintetizabilă în antiteza „înger şi demon”. Sistematic, incompatibilitatea dintre cei doi se organizează aproape riguros pe valori de contrast: alb/ negru; bunătate/ răutate; blândeţe/ violenţă; puritate/ maculare; transparenţă/ opacitate; nevinovăţie/ vinovăţie; fidelitate/ infidelitate; viaţă/ moarte; adorabil/ detestabil. Romantismul byronian al construcţiei antitetice apare şi mai clar atunci când Rebreanu adaugă şi alte ingrediente din aceeaşi sferă: melancolia şi predestinarea, resimţite în egală măsură de partenerii unui destin nefast, proveniţi din lumi morale antagonice ce tind să se anuleze reciproc.

Care este rolul angelizării consecvente a Mădălinei? Unul este acela de a sublinia simbolic atributul de inocenţă al victimei. Altul este acela, conform unui principiu al dramatizării romantice, de a construi în angelic un pol de atracţie pentru demonicul devastator. Puiu Faranga are o fascinaţie inexplicabilă pentru albul zăpezii: întregul capitol XII este o reverie care adună „ca într-un caleidoscop (...) numai scene cu zăpadă din viaţa lui”; prin contrast, „se simţea vinovat şi murdar”. Albul e şi semnul liniştii, indică absenţa gândurilor şi face invitaţie la neant. Ca şi David Pop din nuvela Catastrofa, Puiu Faranga îşi deconspiră frica de a gândi şi de a înţelege, care e stigmatul unei mediocrităţi ofensate sau chiar zdrobite.

Mădălina era, cum am spus, o întruchipare a purităţii, a celestului, iar Puiu Faranga se plasa la antipod, ca ins pervertit şi josnic. În mod paradoxal, Puiu Faranga simte puritatea Mădălinei ca pe o sfidare sau ca pe o culpabilizare imposibil de suportat. În momentul declanşării violenţei care va duce la crimă, Puiu Faranga mărturiseşte că tocmai tăcerea şi „absenţa” Mădălinei i-au declanşat furia; i se părea că tăcerea ei se transformă într-un ţipăt de insultă, într-o mustrare provocatoare. Criza avea, fără îndoială, un substrat moral. Conflictul inventat de susceptibilitatea lui Puiu Faranga s-a dezvoltat pe axa incompatibilităţii dintre moralitatea desăvârşită a Mădălinei şi imoralitatea degeneratului Puiu Faranga. El simte că nu poate compensa prin nimic handicapul moral, lăsând să se declanşeze violenţa care va anula termenul de comparaţie. Demonul anihilează îngerul; demonul se simte sfidat, provocat, prin însăşi prezenţa, oricât de blândă, a îngerului în vecinătatea sa. Puiu Faranga se destăinuie doctorului Ursu, fără să înţeleagă însă nimic din acest proces moral, o inconştientă alchimie interioară a pulsiunilor:

„Madeleine era tăcută, ca totdeauna. Am întrebat-o ceva, nu ştiu ce. N-a răspuns. Am repetat întrebarea şi ea s-a uitat la mine parc-ar fi fost absentă. N-avea nici o răutate, nimic provocator, nimic supărător, ci numai o absenţă, şi cu toate astea m-a cuprins o mânie, îmi aduc aminte, ceva ce nu mai simţisem niciodată. Îmi vâjâiau urechile şi mi se părea că ea ţipă şi mă insultă, nu ştiu de ce mi se părea. În acelaşi timp îmi dădeam totuşi seama că ea tace, că n-a scos un cuvânt, că doar se uită la mine, poate puţin mustrător, în sfârşit... Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în ţipătul cela care-mi vâjâia mereu în timpane, ştiu eu... nu ştiu... Şi atunci n-am mai putut îndura ţipătul şi m-am năpustit asupra ei... Voiam să-i curm ţipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu ştiu... Iar ea, uluită de gestul meu, nu s-a clintit din loc şi nici nu s-a apărat. Dacă s-ar fi apărat, desigur mi-aş fi revenit şi nu s-ar fi întâmplat nimic... Dar nu s-a apărat şi asta m-a înfuriat mai tare... şi... şi... furie, furie...” (Opere 7, p. 43-44)

În reproşul din privirile Mădălinei, Puiu Faranga citeşte un fel de condamnare morală, căreia nu i se poate sustrage decât prin gestul violent al crimei:

„Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea.” (Opere 7, p. 9).

În interpretarea psihanalitică a lui Liviu Maliţa, Puiu Faranga anulează în Mădălina „o creaţie a spiritului patern”, iar „crima este un paricid camuflat” (Alt Rebreanu, 2000, p. 69). În fantasmele lui Puiu Faranga se poate desluşi o auto-culpabilizare discretă, ce devine din ce în ce mai opresivă şi mai insuportabilă. Crima îl eliberează de culpa de a se simţi un om fie degenerat, fie numai depravat şi îl împinge către o culpă mai gravă, aceea de criminal, care îi distruge ultimele zone de conştiinţă lucidă.

Relaţia Mădălina-Puiu ca o reinvestire în construcţia antitetică „înger şi demon” de tip romantic e un aspect ce ţine de profilul personajelor, ignorat până acum de critică. Ceea ce înseamnă pentru Rebreanu, într-un mod paradoxal şi surprinzător, reacreditarea unei ultrauzitate formule romantice în contextul unui roman deopotrivă realist, psihologic şi vag poliţist. Ca un ultim argument pentru tenta demonică a imaginii lui Puiu Faranga invoc modul în care îşi apare lui însuşi în oglindă imediat după crimă:

„Deodată, într-un fior de spaimă, zări, drept în faţă, un tânăr cu părul negru, puţin vâlvoit, cu figura rasă, fină, ovală şi răvăşită, cu ochii rătăciţi, îmbrăcat în frac, dar cu manşetele ieşite din mâneci, cu plastronul frământat şi o aripă a gulerului ridicată până la ureche, ca la eroii aristocratici în filmele americane, după o încăierare de box cu rivalul burghez... Tresări când îşi recunoscu chipul în oglindă.” (Opere 7, p. 11, capitolul I al romanului).

Schiţa portretului de demon căzut, răvăşit, învins, e destul de vagă, iar elementele demonice sunt destul de estompate. La o analiză oricât de fugară se remarcă un puternic şi semnificativ contrast între „gâtul alb” al victimei, căreia i-a fost înăbuşit un răspuns nedorit, şi „părul negru”, figura exanguă, „ochii rătăciţi”, ca din altă lume, ai criminalului istovit, un „erou” neconvingător. Atât Mădălina, cât şi Puiu Faranga au de altfel figura unor îngeri căzuţi: victima – un înger alb, care va fi progresiv idealizat în roman, iar criminalul – un înger negru, care va fi din ce în ce mai profund şi iremediabil demonizat, până la a fi abandonat nebuniei, adică pierderii de conştiinţă şi de raţionalitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara