Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Înger şi Demon de Gheorghe Grigurcu


Pentru Virgil Diaconu lumea pare o fantezie delicată a Creatorului său pe care se străduieşte a o aproxima prin propria-i fantezie lirică, domoală, înduioşată, de-o agreabilă muzicalitate lăuntrică. La antipodul crispării expresioniste, starea d-sale de spirit e, în cele mai numeroase din versurile pe care le semnează, detensionată, gata a accepta, a îmbrăţişa, toate cele ce sînt. O uşoară solemnitate ironică nu reprezintă decît distanţa trebuitoare pentru ca sentimentul să nu lunece în sentimentalism, păstrîndu-se în granula sa imagistică. Prin intermediul unui ritual uşor glumeţ, apare insinuată emoţia care, în afara unei tehnici stilistice, s-ar altera precum un film în contact cu lumina diurnă. Developată în condiţiile unei convenţii fin parodiate (ceea ce conduce însă automat la o altă convenţie!), profesia de credinţă a poetului sună astfel: "Eu sînt în slujba Domnului, întunericul nu are ce să ia/ de la mine! Eu, ca şi ucenicii săi, păstoresc suflete./ Eu îndrept lucrurile prin împărăţie, fac totul/ ca să n-o ia lumea la vale, să nu se ducă totul de rîpă./ Păstoresc suflete: înfloresc cireşul, dau glas zăpăcitelor vrăbii./ Eu sînt în slujba Domnului! A Domnului/ pe care nu l-am văzut, pînă acum, niciodată. Da,/ după femeia în flăcări şi poemele care îmi călătoresc prin vene,/ întîlnirea cu Domnul este singurul lucru ce mi-a rămas/ de făcut" (|ntunericul). Precum Petre Stoica, autorul Opiumului înscenează obligativităţi inefabile, ca de pildă participarea la un "celebru curs", intitulat "Metafizica trandafirului galben", participare condiţionată de reguli ezoterice: "Pentru păstrarea secretului, bunăoară,/ n-ai dreptul să scoţi din templul trandafirului/ nici măcar o petală, nici măcar un poem.../ Pentru păstrarea secretului eu voi lua note direct pe suflet./ Direct pe suflet, iată, nervii mei au deja parfumul/ trandafirului galben, nervii mei deja sînt/ nişte trandafiri galbeni.../ |n templul trandafirului înveţi să iubeşti petală cu petală/ şi ghimpe cu ghimpe... Altfel, nici eu nu aş fi ajuns/ un trandafir galben, petală cu petală, poem cu poem" (Occident).

Adîncirea acestei sensibilităţi bucuroase de real duce la o comunicare cvasigenerală cu făpturile şi cu lucrurile şi la corolarul firesc al său, la o "fraternizare" franciscană cu ele, care e un mod de integrare în univers, spre deosebire de dezintegrarea atît de frecventă în poezia mdoernă, încît postura în cauză e subiacent polemică. Neîndoios transpare aci o "nostalgie a Paradisului". Pretutindeni pulsează urmele unei vîrste de aur ale armonizării fiinţei cu mediul său, vîrstă intemporală, absolută, pe care poezia încearcă a o "actualiza" graţie limbajului liric: "Nici nu m-am scuturat bine de glasurile nopţii,/ de glasurile şi chipurile din vis ale nopţii,/ că dimineaţa îmi bate la uşă. Mai întîi, timid,/ cu cîteva frunze care şi-au luat viaţa pe cont propriu,/ la fel ca mine Poetica, de la prima literă la cîntecul sturzului,/ de la întunericul începutului pînă la dimineaţa/ care îmi bate la uşă.(...) Dimineaţa se ţine de mine pas cu pas de parcă/ mi-ar face curte. De fapt, eu trăiesc în îmbrăţişarea ei/ ceas de ceas, în braţele ei mă pierd de parcă n-aş fi fost./ Abia dacă mai am timp să stau de vorbă cu vrăbiile/ care se ceartă toată ziua pe umărul meu. Nişte ţigănci/ care îmi ciugulesc din palmă, care mă prind întotdeauna/ cînd deschid ferestrele. Şi numai ce le deschid, că au şi dat năvală în sufletul meu cu toată şatra.../ Şi dacă n-aş sta de strajă, clipă de clipă de strajă,/ ele m-ar ciuguli nerv cu nerv şi vers cu vers./ Pînă la ziua dintîi m-ar ciuguli,/ cînd întuneric era deasupra adîncurilor/ şi Duhul Domnului plutea peste ele" (Poetica). Asistăm astfel la o mişcare centrifugă a eului poetic, care, identificat cu toate cele ce fiinţează, se dilată în spaţiu şi timp pînă în preajma dumnezeieştilor obîrşii ale universului. Ieşit din sine prin extaz liric-spiritual, bardul se rosteşte prin mijlocirea textului cosmic, neezitînd a se raporta la scenariul Genezei: "Un poem polifonic./ Un poem scris cu ierburi şi pietre, cu vrăbii şi cărăbuşi.../ Un poem la care cineva a scris în fiecare zi cîte un vers,/ pînă la cele şase care au făcut lumea.../ Pe care l-a scris în cuneiforme, de parcă pe cruce te-ar fi scris!" (Lumea fără obiect).

Dar intervine şi mişcarea contrară, centripetă. Poetul se percepe pe sine prin reducţie, prin lepădarea de peisajul fenomenal în spatele căruia năluceşte golul: "Caut ce caut şi pînă la urmă îmi spun/ că în spatele lucrurilor nu este nimic,/ că singura Lui lege este absenţa./ Cobor din păsări în ierburi şi din ierburi în pietre/ şi mai mult decît aceste făpturi nu se întîmplă nimic.../ De parcă pe cel aşteptat l-a mîncat pămîntul,/ pămîntul de parcă l-ar fi mîncat" (Chipul). Aşadar datoria d-sale, în calitate de făptură zămislită de Divinitate după chipul şi asemănarea acesteia, este de-a crea pentru a umple golul, plecînd de la punctul zero. Paradigma autorului devine chiar "Duhul Domnului plutind peste ape", doldora de virtualităţi. Traiectul d-sale este, evident, cel de la increat la creatul la care aspiră trudind "toată noaptea-n scriptorium": "Fac lumea de la capăt!/ Fac lumea de la capăt, Doamne,/ aşa încît, atunci cînd te trezeşti dimineaţa,/ să-ţi găseşti repede lucrurile unde le-ai lăsat de cu seară/ şi nici habar să nu ai ce s-a-ntîmplat peste noapte/ în scriptoriu, unde, printre celule şi nervi,/ am scris literă cu literă şi fără nici o greşeală,/ asemenea }ie mai demult, lumea!" (Scriptorium). Elocventă pentru o atare concepţie a creaţiei ce imită Creaţia primordială ni se înfăţişează naşterea similibiologică a poemului ieşind ca un plod din uterul auctorial şi punîndu-se dintr-odată pe fugă: "Un poem de dragoste, un poem încă nescris/ îmi pulsează atît de tare în vene,/ încît mi-e teamă că o va lua singur la fugă pe străzi.../ Un poem pulsînd în mijlocul străzii, al oraşului, noaptea./ Un poem viu!" (Poezia). Să remarcăm însă că această creaţie a creaturii care este poetul se arată de la un punct ispitită de demonie. Imitaţia nu e întru totul pură, atingînd o stare concurenţială, dublînd pietatea cu o "jumătate" anxioasă, tulbure din pricina ambiţiei intervenite într-o astfel de pretenţioasă operaţie: "În fiecare noapte ea se furişează tiptil lîngă mine./ Tiptil, lîngă mine, jumătatea care îmi poartă de grijă,/ care îmi ţine de urît înainte de somn./ |n fiecare noapte eu împart noaptea cu ea, pe o singură pernă" (Lupta). "Îngerul luminii" divine se vede secondat şi "corectat" de lucifericul duh pizmaş, care-şi dispută cu Mesagerul Domnului sufletul dedulcit la poezie: "Chiar şi acum, în clipa aceasta,/ în timp ce îngerul luminii dă buzna în mine/ şi mă răsfoieşte filă cu filă, el îi calcă pe urme, tiptil,/ caută prin manuscrise: ar face cîteva îndreptări, desigur,/ ar scoate inima din cuvinte, inima cu bătaie cu tot,/ numai de-ar prinde din urmă îngerul care i-a luat-o înainte" (ibidem). Prin urmare, ca şi sub nenumărate alte condeie, şi în cazul de faţă poezia se nutreşte copios din postura schizoidă a bietei noastre conştiinţe culpabile. O schizoidie accentuată pe urme indenegabil argheziene de un poet cu un suflet arhaic precum cel de care ne ocupăm...

Cu titlu de amuzament, încheiem citînd o diatribă a lui Virgil Diaconu împotriva "noii direcţii" a "ultramodernilor", care s-ar distinge prin "tumbe şi piruete lingvistice", plasate în chiar "borşul cotidian". Coborît întru totul cu picioarele pe pămînt, d-sa se manifestă aidoma unui profet nemulţumit pînă la rozul indignării de contemporaneitatea decăzută: "O sectă/ care respiră şi gîndeşte în grup, aşa încît dacă îl răsfoieşti/ pe unul dintre ei nici nu mai ştii în viaţa cui ai intrat,/ prin zilele sau prin nopţile cui ai ajuns să cotrobăi.../ Şi cum îşi trec cădelniţa cu tămîie de la unul la altul -/ născuţi cum sînt în aceeaşi cristelniţă -/ ei au reuşit chair performanţa de a intra în dicţionare/ încă înainte de a intra în literatură... Vezi,/ locurile pe soclu sînt deja ocupate. O altă generaţie a puterii,/ care mătură totul în calea ei, care din orfelinata cenaclieră/ a sărit direct în manuale, vezi, la statuia lor/ silexul verbului lucra încă înainte de litera A.../ Cum plouă cu elogii, atmosfera a devenit de-a dreptul/ sufocantă, aşa că voi ieşi repede la aer curat" (Occident). Neîndoios astfel de imprecaţii contribuie la conturarea omului "vechi" care este autorul Opiumului. Satira alcătuieşte umbra, o umbră grea, dup cum vedem, a "deschiderii" bardului delicat, care, iată, nu e dispus a accepta chiar în totalitate lumea noastră sublunară, precum şi a bardului demonic, care are nevoie nu doar de golul metafizic, ci şi de cel... literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara