Bucla lui T.O. Bobe pare un caz istoriceşte clasat: unul dintre cele câteva remarcabile volume care, amprentate de tranziţ ia românească, au fost uitate (gest psihanalizabil) odată cu epuizarea acesteia. Am constatat cu surprindere că foarte tinerii debutanţi de azi nu ştiu nimic despre nea Gică frizerul, personaj indelebil pentru promoţia mea. Semn de ignoranţă? Poate, dar nu inocentă.
Fără să fiu conspiraţionist, constat că promovarea acerbă care s-a făcut generaţiei „milenariste” i-a aruncat brusc în penumbră (de nu chiar beznă) pe antecesorii imediaţi. Iar pentru asta, de vină nu suntem nicidecum noi, colegii „milenariştilor”, ci, mă tem, criticii experimentaţi. Când ierarhiile oficiale se opresc asupra câtorva nume repetate liturgic (nu le reproduc ca să nu sporesc excesul), este pe undeva de aşteptat ca orizontul cultural al publicului neofit să se îngusteze drastic. Nu numai T.O. Bobe trage ponoasele acestei tendinţe, dar şi alte nume formate şi impuse în Cenaclul Litere. Ana Maria Sandu (cu Amintirile unui Chelbasan), Victor Nichifor (cu Epoca Lu) ori Iulian Băicuş (cu livreştile sale Idei bursuce) sunt la fel de nedreptăţiţi. Nu mă interesează politicile literare, alianţele spontane, pertractările interesate şi regrupările de trupe, aşa că nu voi insista asupra acestui fenomen. Adevărul (cel estetic, singurul care-ar trebui să ne intereseze) e că în primul deceniu postcomunist s-a scris multă poezie excelentă şi că ocultarea nu poate dura la nesfârşit. Apariţia acestei ediţii (a treia, dacă pun la socoteală şi volumul antologic Centrifuga, din 2005) e un semn. Reconstituit, dosarul de receptare al cărţii nu e voluminos, dar are greutate: în jurul acestui debut s-au pronunţat entuziast Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Radu Cosaşu (care ar trebui reconsiderat inclusiv ca „naş” al multora dintre autorii ultimului val), şi Gheorghe Grigurcu. Adaug textul de copertă semnat atunci (în 1999) de Mircea Martin şi, şase ani mai târziu, o empatică întâmpinare revuistică (Nea Gică forever) semnată de Marius Chivu.
De ce, după toate acestea, o atât de tenace pauză a memoriei ? Cred că, în ce-l priveşte strict pe T.O. Bobe, ar trebui invocată şi „blocada” pe care i-au impus-o comentatorii retrograzi, scandalizaţi de contribuţia acestuia la faimosul număr din „Dilema” dedicat lui Eminescu. E de mirare, de exemplu, că nici până azi un Daniel Cristea-Enache nu s-a referit vreodată la Bucla ? Nu! (Dar nici mare pagubă nu e...) Important e că oamenii de gust au ştiut să vadă ceea ce era de văzut.
În primul rând, o originalitate malgré tout. Bineînţeles că T.O. Bobe nu apare din neant şi că poetica lui beneficiază de garanţiile simbolice ale unor M. Ivănescu, Emil Brumaru, Cristian Popescu şi, deasupra acestora, generaţia optzeci luată în ansamblu. Dar gestul nu trebuie nicidecum interpretat ca o filiaţie, ci mai degrabă ca un semn de maturitate intelectuală. Bobe înţelesese că formula lunediştilor e deja o certitudine şi că, odată cu Cărtărescu, Coşovei, Iaru şi Stratan (ca să rămân la autorii minunatului Aer cu diamante) literatura română trecuse deja, definitiv, ca în jocurile pe computer, la un alt nivel. Nu mai era vorba de modă (aşa cum susţinuse Săptămîna lui Barbu şi cum încă mai cred unii), ci de o realitate tipologică şi valorică. A o ignora, practicând nonşalant stănescianisme demult uzate moral ar fi fost un gest inadecvat şi amatorist. Dacă aduce cu 1, 2, 3 sau... (şi aduce!), Bucla e totuşi altceva decât o replică: e un volum în mod conştient (şi inteligent) ulterior lui 1, 2, 3 sau... Exact în aceiaşi termeni trebuie privit raportul cu Arta Popescu sau cu alte reuşite care, depăşind statutul de simple cărţi bune, au constituit puncte nodale în literatura noastră recentă. Obişnuiţi să gândim rudimentar, nu putem accepta că există despărţiri stilistice neagresive şi că „schimbul de generaţii” nu implică numaidecât omoruri în efigie şi nici valuri de sânge.
A doua noutate radicală pe care-o aduce Bucla ţine de intuiţia plurivocă pe care-o pune în act T.O. Bobe. Oferta multiplă e lucru rar la poeţi. Şi totuşi, fără a da senzaţia de eclectism, debutantul de atunci schimbă palierele cu o viteză de trapezist (nu întâmplător metaforele legate de circ revin frecvent în scrisul lui). Însăşi ideea de a plasa în centrul volumului un banal frizer cu un nume nu mai puţin banal e elocventă: de la regimul înalt cultural (Bărbierul din Sevilia) la, să zicem, nostalgiile infantile (faimoasa frizerie Higiena din Cireşarii lui Constantin Chiriţă) şi la cotidianul cel mai plat (şi totuşi nu lipsit de semnificaţii, cum dovedeşte sus-amintita cronică a lui Radu Cosaşu), spectrul asocierilor posibile e complet. Subîntinzând, practic, un unghi de 360 de grade, nea Gică devine, din erou, un veritabil superhero. Un ins carismatic şi fascinant, abisal doar atât cât îngăduie limitările de tip comics, dar purtător al unei melancolii (iertaţi-mi vorba proastă) metafizice. E foarte subtilă descrierea pe care o dă Mircea Cărtărescu volumului: înaintând în corpul Buclei, ceea ce părea „farsă veselă devine în curând dramă” (p. 71). Insesizabil, luminile care-l focalizează pe nea Gică încep să se stingă, iar fantoşa iniţială capătă alură de fantomă. Cântecele de dragoste se transformă şi ele în pledoarii carcerale („Eu nu doresc să am urmaşi/ Urmaşii îţi suflă în ceafă, ceea ce e,/ dacă nu pidosnic,/ cel puţin scârbos”, îşi începe el Discursul de recepţie la puşcărie de la p. 35), iar ieşirea din scenă e carnavalesc-crudă:
„În fiecare an, de Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale, vin la nea Gică Eistein, Napoleon, Socrate, Louis XIV, Eminescu, Madame de Pompadour şi Iuri Gagarin. Mihai Viteazu nu vine pentru că n-are cum să intre cu calul în frizerie. Se aşază toţi pe scaune şi conversează frumos, apoi Einstein scoate vioara şi cântă pentru cel mai mare frizer, dedicaţie specială, Capriciul 17 de Paganini. Emoţionaţi, ceilalţi se adună în jurul lui nea Gică, fiecare cu câte o foarfecă. În loc de la revedere, înfig sacadat lamele în halatul alb. După ce ei pleacă, soseşte Vasilescu Dorel şi îndeasă părul la loc, îl coase pe nea Gică, îl machiază şi îl fixează pe suport. Vasilescu Dorel e cel mai mare taxidermist din lume” (p. 66). Tradiţia spre care evoluează imaginarul e clară şi referirea la Max Brod nu e un simplu moft. Că îndărătul ei se află o canava ludică, e adevărat. Dar cum altfel se poate vorbi despre tragedie fără a o trivializa ? Prin insistenţă se ajunge la teratologic, iar de aici până la catastrofă distanţa e neglijabilă (scena Ochelarilor, amorsată la p. 17 poate fi citită fără rezerve ca o apocalipsă în mic). Să nu uităm că înainte de a fi o drolatică piesă de coafor, şi înainte de a sintetiza teoriile fractalice ale lui Mandelbrot, cuvântul din titlu are o certă (şi demult sedimentată) încărcătură barocă.
De altfel, dincolo de numeroasele aluzii (la Eminescu, la Sadoveanu, la cultura BD de tip Pif şi Rahan), Bucla are o structură elaborată, de parodie academică (sau, şi mai bine spus, de tractatus medieval). Aparentele ei nimicuri nu sunt mai prejos de acelea prin care Robert Burton definea pe sute de pagini, la început de secol al XVII-lea, melancolia. Într-un inedit sistem de tip hyperlink, volumul are zone de „explicitare” poetică (în care câte un vers promite dezvoltări ulterioare de tipul Ce se vede prin ocheanul întors sau Ce nu ştie nea Gică) sau fantezistă („Rapidul e un gladiator etiopian care a scăpat de treizeci şi şase de ori din arenă prin fugă oneroasă”). Destule texte cresc unele din altele, într-un efort trucat al acoperirii de sens. Anumite imagini sunt „completate” de comentarii adiacente, aşa încât poemele de dragoste cu happy-end au parte de câte-o coda mai mult decât tristă:
„Ştiu foarte bine că n-o să se-ntâmple niciodată aşa. Că ăsta nu e decât un film dintr-o carte pentru frizeri, eventual pentru coafeze. N-o să mergem niciodată la cinema şi n-o să ne pupăm la sfârşit şi n-o să te ţin de mână în înghesuiala de la ieşire. O să treci dimineaţa prin faţa frizeriei şi o să vezi mai departe ridicându-se pe geamul vitrinei dungi negre şi groase ca pe un ecran care se vede la televizor. Eu am să tund şi am să bărbieresc fotbalişti şi tenori. O să le aranjez perciunii şi o să le curăţ firele de pe ceafă. Ştiu, dragostea mea, că sunt din alt film, că numele noastre rulează deja pe generice diferite, ştiu foarte bine că o să fim singuri în înghesuiala de la ieşire” (p. 57), glosează acelaşi personaj după ce tocmai construise o splendidă feerie cinematografic tandră. Căci, în măsura în care este, la cei 162 de centimetri ai săi, „cel mai mare frizer din lume”, nea Gică are o indiscernabilă pasiune pentru poezie (adică pentru acel discurs sentimental şi anonim care, în naivitatea lui, spune despre om lucruri fundamentale), din care rezultă câteva splendide declaraţii: „Când eram tânăr,/ voiam să scriu despre tine o amintire de dragoste,/ cea mai frumoasă amintire de dragoste,/ ceva în genul A iubi nu e păcat/ sau Când va bate vântul peste părul tău./ Voiam să scriu o amintire de dragoste/ care să intre în toate oracolele/ şi în toate caietele de amintiri” (p. 58).
Doar că nea Gică nu mai e tânăr. El e cum este. Şi ca dânsul suntem noi.