În anul acesta se împlinesc 200 de ani de la naşterea marelui compozitor german. Evenimentul este celebrat pe toate meridianele lumii, întrucât pentru iubitorii muzicii sale el înseamnă un suprem şi nobil omagiu adus unuia dintre cei mai mari creatori din istoria muzicii, care a schimbat radical o manieră de exprimare stilistică muzicală, aducând un nou mod de receptare şi înţelegere a artei sunetelor.

Compozitor extrem de controversat în epocă, dar şi mai târziu, prin încercările sale tulburătoare de a oferi operei o nouă faţă în care să se reflecte simboluri profund metafizice, cu conotaţii metaforice sublimate, Richard Wagner a adus simfonismul în orchestra lucrărilor sale, dezvoltând drama muzicală pe baza unor librete scrise de el. Bun cunoscător al mitologiei germane, el şi-a construit întreaga creaţie pe poeme literare de o rară frumuseţe care aduc în scenă personaje din miturile nordice, o lume a zeilor în confruntare cu una a muritorilor cu sentimente şi pasiune ardente.
Wagner a polarizat de-a lungul epocilor două categorii de receptori muzicali: unii îndrăgostiţi fără rezerve de creaţia sa, devenind, în timp, buni cunoscători ai acesteia şi alţii total insensibili la opera wagneriană, care o refuză şi recuză cu ostentaţie sub pretextul lipsei ei de melodicitate, motivând faptul că nu o înţeleg, fiind o muzică extrem de grea, uneori ezoterică.
Un singur fapt este cert: la muzica lui Wagner se ajunge cu greutate şi numai în timp, printr-o susţinută iniţiere muzicală, culturală şi estetică.
Audiţiile repetate, dar şi vizionările unor spectacole imprimate pe DVDuri cu interpreţi mari şi valoroşi şi în regii importante pot contribui substanţial la cunoaşterea şi înţelegerea universului muzical wagnerian.
Considerăm total greşit să recuzăm în mod subiectiv muzica lui Wagner atâta timp cât n-o cunoaştem cu adevărat şi n-o aprofundăm. Drumul greu, anevoios al iniţierii wagneriene ne poate produce revelaţii, iluminându-ne în final o creaţie de o profunzime unică. Foarte puţini compozitori au reuşit, după opinia noastră, să atingă sentimentul metafizic în muzică asemenea marelui compozitor german. El a fost un adevărat filosof, creator de esenţe şi adevăruri profunde pe care le-a dezvoltat cu un simţ special în toată creaţia sa muzicală. Mărturisesc că mi-au trebuit şi mie mulţi ani pentru a ajunge la înţelegerea şi aprofundarea operei wagneriene, iar la capătul acestui drum iniţiatic am avut acele revelaţii şi iluminări de care aminteam mai sus.
Am avut privilegiul de a efectua, în doi ani consecutiv, acea călătorie magică la Bayreuth pentru a participa la câteva spectacole wagneriene în Festivalul renumit ce se ţine vara în Teatrul lui Wagner, construit la iniţiativa şi sugestiile sale. Pentru mine, drumul spre Colina Verde a fost un pelerinaj sacru împlinit ca un dar de la Dumnezeu după mulţi ani de aşteptări, speranţe şi vise care s-au realizat într-o zi. Pentru un iubitor al muzicii lui Wagner, intrarea în templul acestuia reprezintă un ideal greu de atins, iar atunci când se împlineşte, trăirea spirituală şi sentimentală a momentului constituie un apogeu care nu se poate povesti, ci doar simţi într-o plenitudine sufletească unică şi cu siguranţă irepetabilă.
Din păcate, realizarea spectacolelor wagneriene în momentul de faţă suferă mari distorsiuni şi neîmpliniri regizorale. Deşi vocile sunt superbe, unele regii, printr-o modernizare forţată şi nici într-un caz în spiritul stilistic al lui Wagner, se îndepărtează în mod dureros de la mesajul lucrării respective. Cu toate acestea, sălile sunt arhipline, publicul aşteaptă cu nerăbdare desfăşurarea spectacolelor, din acea dorinţă şi nevoie greu de stăvilit pentru muzica marelui compozitor german. Chiar dacă de multe ori spectatorii pleacă din sală nemulţumiţi şi cu un gust amar din cauza montărilor regizorale, ei trăiesc revelaţia întâlnirii cu mari voci wagneriene pe scena de la Bayreuth.
În anul comemorativ 2013, la noi, la Opera Naţională Română din Bucureşti, evenimentul a fost marcat doar de două concerte cu integrala operei Tannhäuser, despre care am mai vorbit. Am dori ca această lucrare să intre în repertoriul stagiunii viitoare sub formă de spectacol. Am simţit nevoia reluării a două opere aflate în programul Operei: Olandezul Zburător şi mai ales Lohengrin, o producţie superbă a cărei premieră a avut loc cu doi ani în urmă, la ediţia trecută a Festivalului „George Enescu”, şi care, practic, n-a avut timp să se rodeze, fiind programată foarte rar.
O importantă contribuţie în înţelegerea operei wagneriene a adus-o profesor universitar dr. Cristina Vasiliu, iniţiatoarea unor serate muzicale din seria Confluenţa artelor ce ne-au încântat sufletul vreme de 30 de ani în sala Ateneului Român.
Pot afirma cu toată convingerea că după Emanoil Ciomac, recunoscut ca fiind autorul unei minunate exegeze Richard Wagner, pentru toţi wagnerologii această lucrare fiind cotată ca o adevărată „Biblie” a operei lui Wagner, analizele stilistice din cele trei serate prezentate la Ateneul Român de către Cristina Vasiliu au avut o reverberaţie specială în sufletele iubitorilor lui Wagner. Cristina Vasiliu a dovedit cu prisosinţă marea sa dragoste pentru Wagner pe care a dorit s-o împărtăşească cu nobleţea şi generozitatea care o caracterizează şi melomanilor prezenţi în sala de concert. Şi-a construit cu minuţiozitate şi acribie filologică analizele sale privind zece opere wagneriene, încercând cu mult simţ muzical şi estetic să dezvăluie importantele motive şi laitmotive wagneriene şi să dezvăluie semnificaţia lor simbolică prin relatarea detaliată a libretelor. În acest fel, spectacolele sale au constituit adevărate repere de iniţiere muzicală în creaţia marelui compozitor. Un asemenea travaliu, făcut cu un efort imens, dar şi cu o dăruire cu totul specială, constituie, după opinia noastră, o contribuţie substanţială la formarea unei educaţii wagneriene pentru acel public mai puţin avizat în receptarea creaţiei lui Richard Wagner.
La succesul seratelor sale au contribuit câţiva artişti importanţi de pe podiumul Ateneului: pianiştii Viniciu Moroianu, un rafinat şi exigent stilist, tânărul Andrei Licareţ, un pianist într-o continuă evoluţie artistică, sensibil şi creator de sensuri noi în descifrarea unei partituri, apreciatul artist violoncelist al nostru Marin Cazacu, cu ansamblul Violoncelissimo, sopranele Alina Bottez, Bianca Mărgean, Irina Ionescu şi mezzosoprana Sorana Negrea.
Alina Bottez, obişnuita serilor Cristinei Vasiliu, a dovedit inteligenţă şi cultură muzicală, dar mai ales rafinament în unul dintre cântecele pe versuri de Mathilde Wesendonck. Irina Ionescu, proaspăt laureată a Concursului de Canto Grand Prix de l’Opera din Bucureşti, cu o voce cristalină, cu o frumoasă coloratură, a interpretat cântecul Păsării pădurii din Siegfried, iar Sorana Negrea a asigurat un terţet al fetelor Rinului din Götterdämmerung, împreună cu Alina Bottez şi Irina Ionescu. Un moment impresionant a fost reunirea a opt interprete care au creat o secvenţă splendidă, cântând Cavalcada Walkiriilor din opera Walkiria. O contribuţie esenţială la realizarea scenică a avut-o regizoarea Cristina Cotescu.
Cântăreţele au venit pur şi simplu din plăcere, fără a fi remunerate, realizând scena Walkiriilor extrem de sugestiv. De altfel, coloana sonoră care deschide spectacolele din ciclul Confluenţa artelor ilustrează ca un motto Cavalcada Walkiriilor.
La aceste serate şi-a mai dat concursul, de asemenea, şi orchestra tinerilor de la Liceul „Dinu Lipatti” din Bucureşti, sub bagheta maestrului Nicolae Racu.
Doi actori cunoscuţi: Eusebiu Ştefănescu şi Silviu Biriş au asigurat rostirea textelor literare. Eusebiu Ştefănescu a interpretat cu emoţia glasului său inconfundabil texte din Proust, Thomas Mann, d’Annunzio, Bernard Shaw, dar şi din poetul Hans Sachs, iar Silviu Biriş, un tânăr actor al Naţionalului bucureş- tean, ne-a încântat prin sensibilitate şi o dicţie expresivă.
În ultima seară a periplului wagnerian, Cristina Vasiliu ne-a impresionat prin modul ei subtil de a evoca călătoria sa la Bayreuth, dar mai ales prin analizele pertinente, uneori cu nuanţe parodice, ale spectacolelor actuale de la Festspielhaus, în care regizorii distorsionează în mod brutal şi kitschios lucrările wagneriene. Considerăm pe această cale că este binevenită atitudinea tranşantă şi dezaprobatoare a criticilor din lume la adresa unor încercări nefertile şi neconvingătoare ale unor regizori actuali de a transpune în modernitate teatrul wagnerian în dauna intenţiilor şi mesajelor acestuia.
Seratele Cristinei Vasiliu devin astfel spectacole complexe în care se îmbină în mod sugestiv imagini documente din diversele premiere ale operelor wagneriene, secvenţe în diverse interpretări remarcabile, proiectate pe un ecran, cu mari interpreţi wagnerieni precum: Siegfried Jerusalem, Hildegard Behrens, Waltraud Meier, Jonas Kaufmann, Matti Salminen şi alţii.
Cristina Vasiliu, o artistă a cuvântului, un om de cultură, a reuşit să contribuie la iniţierea spectatorilor în înţelegerea unuia dintre cei mai mari compozitori germani de operă.
Publicul prezent în sala de concert a fost captivat pur şi simplu de aceste minunate spectacole, dovedind că oamenii simt nevoia cunoaşterii muzicii lui Wagner, realizând, în acelaşi timp, genialitatea incontestabilă a acestuia. Am auzit mărturii emoţionante ale unor oameni care au recunoscut că atunci când au ajuns să-i cunoască opera lui Wagner viaţa lor s-a schimbat radical. Acest miracol, cu greu de explicat, certifică faptul că prin muzica specială, profundă, sufletul uman se împlineşte şi se iluminează cu acel har divin care ne este dat de această artă minunată a sunetelor.