Înianuarie1917, înplină retragere
tragică a românilor în Moldova,
sosea la Iași, ca membru al
Misiunii Militare Franceze
comandate de generalul
Berthelot, un tînăr locotenent,
Marcel Fontaine.
În luna martie 1918, un an și ceva mai
tîrziu, căpitanul Fontaine părăsea România
împreună cu întreaga misiune franceză.
Participase la tot efortul de război și luptase
în tranșee la Mărășești.
În 1919, un an mai tîrziu, Fontaine
revenea în România; avea să rămînă aici,
ca profesor la Institutul Francez din
București, aproape 30 de ani.
În 1948, expulzat din țară împreună
cu toți profesorii francezi, părăsea Bucureș-
tiul, gonit de comuniști, în același tren
cu directorul Institului Francez, un oarecare
Roland Barthes, de ulterioară celebritate.
În 1952, elevii și profesorii români de
la fostul Institut Francez sunt arestați și,
în urma unui proces trucat, condamnați
la ani grei de închisoare. Printre ei, Micaela
Ghițescu, atunci studentă. Episodul cumplit
al detenției de cîțiva ani va fi relatat de
scriitoare în cartea sa din 2013 Între
memorie și uitare.
În 2014, aceeași Micaela Ghițescu afla
de existența, la Paris, a unui jurnal de
război scris de ofițerul Fontaine pe timpul
șederii lui în România. Intră în posesia
textului, considerînd această neașteptată
achiziție drept un semn îndepărtat, peste
ani, de la profesorul ei din anii ’40, dispărut
între timp. Micaela Ghițescu traduce textul
la peste o jumătate de secol de la redactarea
lui.
În urmă cu cîteva zile, la Editura
Humanitas, a apărut cartea lui Marcel
Fontaine intitulată Misiune în România.
Se poate spune, fără exagerare, că e vorba
de un document istoric în toate sensurile
cuvîntului. Punerea lui la dispoziția cititorilor
români se datorează în întregime Micaelei
Ghițescu. O reîntîlnire peste șapte decenii!
Lectura Jurnalului ținut în anii 1917-
1918 de tînărul ofițer francez nimerit
în România, în mijlocul unui război aproape
pierdut, se dovedește pasionantă. Pe de
o parte, imaginea Moldovei năpăstuite
e perfect corespunzătoare celei din Jurnalul
Reginei Maria, publicat și el de curînd.
(Ca să vezi!). Pe de alta, asistăm la spectacolul
pitoresc al franțuzului ce descoperă
cu uimire o țară necunoscută, plină de
contraste, unde sărăcia lucie stătea alături
de oameni ce vorbeau perfect franceza:
aproape nu mai știa ce să creadă, ca și
îndepărtatul său compatriot din bucata
lui Alecsandri Balta Albă.
Nu luptele propriu-zise cu trupele
germane, nu războiul de tranșee culminînd
cu Mărășeștii îl impresionează cel mai
mult pe Fontaine, ci viața din spatele
frontului, contactul cu civilii români. Sosit
în Moldova după doi ani și jumătate de
prezență în linia întîi a frontului francez
și după cîteva luni de Verdun, ofițerul nu
se sperie nici măcar la Mărășești, unde,
uimindu-i pe ceilalți camarazi, se plimba
liniștit cu mîinile în buzunare prin tranșee,
fără măcar să se aplece atunci cînd cădeau
obuzele germane. Față de ce văzuse la
Verdun, totul i se părea mult mai ușor.
Tînărul nu se împăca însă cu incuria
unor ofițeri români, mai ales a celor de
grad înalt, cu lipsa lor de grijă pentru
soldați, cu absența endemică a disciplinei
și a punctualității, cu hoțiile practicate la
lumina zilei din banul public și din alimentele
destinate frontului. Transformat în cenzor
al obiceiurilor românești, el scrie pagini
devastatoare despre ceea ce vedea zilnic.
Într-un efort sisific, încearcă să îndrepte
cîte ceva și mai ales să servească drept
exemplu. În curînd, toți îi știau de frică.
A fost primul ofițer francez decorat cu
„Crucea de Război” chiar înainte de intrarea
în foc, doar pentru modul exemplar în
care își făcuse zilnic datoria. S-a îmbolnăvit
pînă la urmă de tifos exantematic din
cauză că vizitase infirmeriile și spitalele,
încercînd să facă și acolo ordine. A scăpat
cu viață ca prin minune, după cîteva
săptămîni de zăcut la pat și și-a continuat
apoi activitatea cu mai mult zel, convins
că devenise imun la tifos.
Fapt este că, dincolo de infernul
războiului, ofițerul francez s-a îndrăgostit
de România profundă, pe care o cunoscuse
direct. S-a mutat aici după război, ca
profesor, s-a căsătorit cu o româncă și
a făcut din țara noastră a doua sa patrie.
Dacă n-ar fi fost ocupația sovietică și
expulzarea străinilor din 1948, probabil
că și-ar fi sfîrșit zilele la București.
Obligat să părăsească România, Fontaine
n-a vrut s-o părăsească de tot. A
devenit redactor la Radiodifuziunea
Franceză și a organizat emisiunile în limba
română ale postului.
După citirea acestei cărți, din străfundurile
memoriei, mi-a ieșit la lumină
un episod uitat: în anii ’50 cînd, la ora
8 seara, ascultam la radio Parisul, urmăream
editorialul unui domn al cărui nume nu
l-am știut niciodată. Îi aud și acum vocea.
Într-o română perfectă, dar cu un accent
francez pe care îl găseam atunci comic,
necunoscutul jurnalist rostea texte de remarcabilă
luciditate, de un anti-comunism
consecvent. Îmi dau seama abia acum că
trebuie să fi fost Marcel Fontaine, Altă
reîntîlnire peste șase decenii!
