memoria e iad, i-a spus taximetristul lui Borges
aceste cuvinte le-ar fi putut spune Seneca,
i-a spus Borges prietenului său...
dar eu?
amintirile ghem neregulat de sârme
îşi dizolvă rugina în mine
obraznic veninul lor e totuşi perfuzia mea
nu trăiesc dar mă amorţesc în viaţă
chiar mi-e bine aşa?
(câtă plasmă imaginară, atâta carne conştientă!
am citit şi astăzi, şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns
iată încă un vers îmi umblă acum prin cap
distilat otrăvitor în vene celulozice
ameţindu-mă ameţindu-mă
ştiţi voi, starea aceea aproape imponderabilă de după o lectură
în sânge
care-ţi lasă impresia că ştii mai mult,
ca o simplă vorbă de dragoste a femeii iubite
ce creşte în tine trufia
de a crede că îţi poţi struni minţile încă o zi...)
îmi car amintirile ca pe nişte piei grele pe o plajă cu milioane de scoici crăpate de soare - să nu-ţi iei memoria în deşert, parcă aud - orice urmă lasă o rană, simt pe pielea mea rănile memoriei supurând, straturi nesfârşite de piei amare, coji sub care eu continuu să scad, piei crescute unele peste altele sub altele în altele, desfăcute mi-ar sfâşia carnea sub care s-ar putea să nu mai fi rămas nimic, amintiri ca nişte doage nervoase îmbrăţişând strâns un butoi carnal în care aerul vechi a devenit nociv...

(trebuie să suport fie că strig fie că mă înec
cu aceste vorbe mestecate în gând
scuipate acum fără must
le dur désir de durer îmi tot zic
să fie asta o durere bună?)

memoria e un clopot alienat ce închide în el toate sunetele salvatoare, o păpuşă rusească a deznădejdii... cum să te sustragi propriilor corpuri ale durerii şi fricii: scumpe fidele identităţi
inalterabile...
mă gândesc la y Gasset care gândeşte că
al pensar nos quedamos solos,
dar ce versuri să mai citesc
carnea mea oricum e tristă
sângele s-a tot agitat
e doar un luuung scuipat portocaliu puţin acrişor
o spumă aproape transparentă
abia mai umflând nişte vene subţiate
gata să se taie oricum
de la sine