César Aira, O scenă din viaţa unui pictor călător,
traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione,
Iaşi, Editura Polirom, 2012, 144 pag.

La peste 60 de ani, după mai bine de 50 de volume publicate şi o carieră universitară strălucită, scriitorul César Aira este fără doar şi poate o voce de seamă a literaturii argentiniene contemporane. Fidel principiului pe care singur şi l-a impus – acela de a scrie bucăţi literare nu foarte întinse, cele mai multe dintre ele nedepăşind mărimea unei nuvele –, Aira a experimentat în permanenţă, creând o literatură la limita dintre reportaj, ficţiune, scriere biografică şi eseu. Stilul său cu totul aparte este cunoscut publicului român încă de la Varamo, titlu apărut în colecţia „Cartea de pe noptieră“ a Editurii Humanitas, iar volumul recent publicat de Editura Polirom, O scenă din viaţa unui pictor călător, în traducerea exemplară semnată de Ileana Scipione, vine să confirme ceea ce ştiam deja – că prozatorul César Aira se pricepe de minune să şteargă graniţe şi să estompeze contururi.
Naraţiunea (e un fel de a spune, mai degrabă convenţional, deoarece substanţa epică a cărţii este extrem de diluată) îl are în centru pe Johann Moritz Rugendas, un pictor german din secolul al XIX-lea care, fascinat de cultura Americii Latine, a călătorit de-a lungul şi de-a latul întinselor câmpii sud-americane încercând să transpună pe pânză peisaje, senzaţii şi stări sufleteşti. Cartea, departe de a fi un atent jurnal de călătorie, este o fascinantă meditaţie asupra reprezentării şi a metodelor prin care artistul, rămânând fidel lucrurilor care îl inspiră şi îi servesc de model, reuşeşte să transpună prin mijloace proprii subiectele. Pornind de la pretexte geografice şi de la ample descrieri, textul devine un soi de eseu pe marginea estompării graniţelor, a liniilor fine care separă realităţi diferite, orizontul fiind o chintesenţă a lucrurilor deopotrivă fascinante şi imposibil de redat întru totul. „Voiajele şi pictura se împleteau ca într-un şnur. Iar primejdiile şi inconvenientele unui drum de altfel teribil şi înspăimântător erau mereu altele, iar ei rămâneau când unul, când altul în urmă. Într-adevăr, era ceva de speriat: te uluia gândul că acela era un drum străbătut aproape tot anul de călători, cărăuşi, animalele lor de povară şi neguţători. Un om normal l-ar fi considerat o cale spre sinucidere. Punctul de fugă, la două mii de metri înălţime şi înconjurat de culmi ce se pierdeau în nori, nu mai părea să ducă dintr-o parte în alta, ci devenise un unic drum de scăpare din toate punctele odată. Linii abrupte, cu unghiuri imposibile, copaci care creşteau invers, din acoperişuri de stâncă, ce se cufundau în cortine de zăpadă, sub un soare arzător. Suliţele ploii străpungeau norişori galbeni, agate înmănuşate în muşchi, păducei trandafirii. Puma, iepurele sălbatic şi vipera erau aristocraţia munţilor. Caii suflau zgomotos, dădeau să se împiedice şi trebuiau să facă popas; catârcile erau îndărătnice. Mărşăluiau îndelung, străjuiţi de culmi din mică. Ce să faci ca asemenea panorame să pară veridice?” (p. 23)
Deşi desfăşurarea narativă lipseşte aproape complet, undeva la mijlocul cărţii există un climax evident. Rugendas, ignorând avertismentele prietenului şi însoţitorului său Krause, se aventurează în mijlocul unei furtuni violente din care abia scapă cu viaţă, complet mutilat. Înfruntarea dintre om şi natură este redată perfect, în tuşe fine, autorul apelând la subtile figuri de stil pentru a scoate în evidenţă imposibilitatea depăşirii anumitor limite şi condiţionări. „Calul rămăsese în genunchi. Călăreţul dădea nebuneşte cu călcâiele în el, ridicând picioarele aproape vertical şi strângându-le, clănţănind, ca pe nişte foarfeci. Animalul emana acelaşi fluid: în jurul lor se aprinsese un soi de tipsie din aur fosforescent, cu margini ondulate. De cum s-a terminat tot procesul, în câteva secunde calul s-a şi ridicat, dând să păşească. Dar întreaga baterie de tunete a explodat deasupra lui. Pe ceea ce părea a fi bezna din crugul nopţii, se întreţeseau trăznete mai subţiri şi mai groase. Pe munţi veneau de-a dura scântei albe cât o odaie, iar fulgerele păreau tacul unui biliard meteoric. Calul se învârtea în loc. Lovit cât se putea de rău, Rugendas a tot tras de dârlogi la întâmplare, până ce i-au scăpat din mâini.” (p. 52)
O scenă din viaţa unui pictor călător este genul de carte-experiment în care autorul nu sacrifică substanţa ficţiunii de dragul artificiilor tehnice ci dimpotrivă, pune inovaţia în slujba scriiturii. Ceea ce rezultă este o mărturie puternică despre tumultul interior pe care orice artist veritabil îl resimte în momentul creaţiei şi al crizei pe care se vede nevoit să o traverseze atunci când capătă conştiinţa propriilor limitări.