Plecase, sub aceeaşi interdicţie editorială, şi pictorul Francisc Ferch (Târziu, a plecat în Germania şi a murit curând.) care, când „munceam” acolo, îşi avea atelierul în turnul muzeului, de unde livra comunităţii şvăbeşti tablouri de interes mai mult etnografic decât pictural.
Nu se bucura de îngăduinţă nici Mandli, deşi, lucru curios, visase să plece în Germania când încă părea iluzoriu, iar acum, când pleacă toţi, pare să fi renunţat. Nu-i vorbă, lucru curios şi acum când pleacă toţi nu era tocmai ce şi-ar fi dorit editorul, iar vechiul vis al lui Mandli nu se prescrisese încă. Vina de a-l fi avut, vreau să zic. Pe de altă parte, nici acel pare – atât de iscusit, stilistic vorbind, alternat cu părea – nu era liniştitor. De altfel, în cele din urmă s-a şi verificat. A plecat şi el.
Mai grav pentru densitatea tipografică a cărţii a fost că aproape toţi vecinii, din dreapta şi din stânga casei, fuseseră nemţi. Asta a făcut să-şi ia zborul - antrenându-i şi pe câţiva români şi maghiari - două pagini corespunzătoare primei lor apariţii grupate în text.
Tot la parter locuia doamna Klipsch. Părul ei era foarte alb. Lucra la o tipografie. A plecat în Germania, de unde ne-a trimis o ilustrată cu o cruce făcută cu cerneală pe fereastra camerei în care locuieşte într-un azil de bătrâni din munţi. Sus locuia o familie cu doi băieţi. Soţia lungă şi uscată, a fost actriţă la teatrul maghiar. Băiatul cel mic, proprietar de bicicletă, s-a mutat când a crescut şi s-a însurat. Băiatul cel mare, înalt, grav, inginer, are nevastă şi copil. Soţul a renunţat de la o vreme la aventurile extraconjugale şi s-a tras pe lângă casă. Se plimbă cu nepotul. La parter, după familia inginerului s-a instalat domnul Bonn. Domnul Bonn, profesor de istorie, harnic grădinar, lucrează la radio. Doamna Bonn lucrează într-un magazin de articole electro-menajere. Mama domnului Bonn şi-a vândut casa de la sat şi s-a mutat la ei, dar nu se înţeleg. La doamna Klipsch au locuit două fete, una farmacistă şi una doctoriţă. Au plecat în Germania. După doamna Klipsch a venit o actriţă blondă de la teatrul german. Noaptea, prin fereastra ei deschisă, se aude muzică de jazz şi se văd umbre mari pe pereţi. În casa de dincolo de gardul din fund locuieşte doamna Miclea sau tanti {tefi. A fost colegă cu mama la {coala normală de la Caransebeş. I-a murit bărbatul foarte curând şi a rămas cu două fete. Fata cea mare s-a măritat la Bucureşti cu un ofiţer care, ataşat militar, a murit în condiţii tulburi la Viena. Fata cea mică s-a măritat în casa lor, are o fată şi un băiat. Au mai stat cu ele moşu’, cu care mergeam la meciuri, pe “Electrica”, şi bunica. Bunica a trăit mai mult. În casa din stânga, la parter, locuia doamna Lidolt cu copiii şi, alături, domnul Lidolt, unchiul ei, cu soţia. Doamnei Lidolt îi murise soţul pe front. Trăia din lucru de mână. Avea trei băieţi şi o fată, Ingrid. Cu doi băieţi şi fata a plecat în Austria, unde i s-a dat pensie de pe urma bărbatului mort în război. Fata s-a măritat, un băiat e tehnician la televiziune şi unul muncitor la o sucursală Bayer. Al treilea băiat, şofer, însurat, cu o fetiţă, a rămas în ţară. Suntem de o vârstă, dar el e mult mai gras. Unchiul lor era legător de cărţi şi avea un nas foarte roşu. A plecat cu soţia, grasă şi ea, în Germania. În locul lor locuieşte un muncitor evreu de la Electromotor care îmi repară bicicleta când se strică. Are nevastă şi copil. Sus locuia domnul Lidolt, nu cel care a murit pe front, nu unchiul pomenit, locuia cu doamna, băiatul, jügendhitlerist cu tobă, mai târziu fotbalist de categorie orăşenească, şi fata. Domnul Lidolt era proprietarul unui magazin de galanterie bărbătească în tovărăşie cu un Weissmeyer. În ’45 fata a plecat în Germania. Doamna Lidolt a însoţit-o până la graniţă, de unde nu s-a mai întors. Băiatul s-a însurat şi s-a dus, domnul Lidolt s-a mutat la noi în subsol. Peste drum se află locul de casă al lui uica „al mic“, care i s-a luat când a fost declarat criminal de război. Totuşi, noi l-am lucrat până acum câţiva ani. Alături, o grădină vândută de proprietar, un avocat cu mustaţă, unui pictor de gang care s-a apucat să-şi construiască o casă, dar l-au oprit pe motiv de sistematizare sau aşa ceva.
E adevărat, nu toţi erau nemţi, însă nici ei chiar ăn regulă. Mai întâi, soţia lungă şi uscată o fi fost ea actriţă la teatrul maghiar, dar tot nemţoaică era. Cu evreii s-a văzut cum stăteam. Deci şi muncitorul de la Electromotor, cu toate că muncitor, intră în acelaşi regim. Cât despre românii de dincolo de gardul din fund, condiţiile tulburi ale morţii ataşatului militar chiar că nu aveau ce căuta în carte. Că uica „al mic“, criminalul de război - care, descurcăreţ sau, cum se zicea, învârtit, n-a făcut o zi de front şi nu ştiu unde şi-a comis crimele - trebuia scos se înţelege de la sine. Pe avocatul cu mustaţă l-am uitat, nu mă mai împiedic de el, iar pictorul de gang din păcate şi-a clădit până la urmă casa, pocită rău, motiv suficient ca să-i dau o mână de ajutor lui Mugur. Adică, să-l exmatriculez.
Au fost deci evreii, germanii, transfugii. Destinaţii diverse. Cea mai puţin recomandată de cenzor, se-nţelege, America, tărâmul făgăduinţei. N-ar fi trebuit să divulg şi, de fapt, nici n-am apucat s-o fac, că Giuri cel calm, fotograful nostru, trăieşte în America. Ba, şi mai rău, că a ajuns acolo fiindcă şi-a descoperit un unchi în Senat. Tot acolo, în afară de Leo Freund, s-a pripăşit, şi el la nivel ştiinţific înalt, cu aceeaşi discreţie editorială, Iţu Gersch.
Mi-au rămas neacoperite şapte rânduri. Greu e să le potriveşti. Ba sunt prea multe, ba lipsesc. {i sunt aşa de vechi toate astea, toţi oamenii ăştia care se înghesuie, în trecere sau durabil, în viaţa unui om. De când am scris despre ei au trecut aproape treizeci de ani. Mulţi nu mai sunt, de exemplu Giuri. A murit nu mult după ce mi-a scris că se vindecase de boala lui grea şi că, înmuiat de nostalgie, se apucase să caute adresele celor care mai trăiesc, aşa, bătrâni, cum sunt. Eu însumi împlinesc, chiar astăzi, şaptezeci şi patru de ani. Îmi fac cadou două rânduri lipsă, n-o fi foc.
