Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Înţelepciunea justiţiarului de Tudorel Urian


Apostolii postmodernismului autohton îi atribuie lui Cristian Bădiliţă chipul unui om cultivat (pe asta nu i-o poate lua nimeni), dar cam necopt, (prea) iute la mînie, degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat în numele unui fundamentalism ortodox, ostil pînă la obsesie oricăror tendinţe novatoare la scara societăţii. Un fel de Saint-Just în pantaloni scurţi, care are tupeul să-i privească rezervat şi chiar să-i întrebe de cele sfinte pe înşişi corifeii corectitudinii politice. Fireşte nici unul dintre detractorii lui Bădiliţă nu s-a învrednicit să îi citească vreun text, necum să contraargumenteze afirmaţiile şi judecăţile din eseurile sale. Mai toate replicile polemice la adresa scrisului lui Cristian Bădiliţă au ocolit fondul problemei, mulţumindu-se cu statutul de exerciţii retorice ("pamflete" scrîşnite), la limita insultei personalizate. Păcat. Pentru că textele (încă) tînărului savant (vă asigur că mi-am cîntărit bine cuvîntul) sînt nişte încîntătoare lecţii de înţelepciune şi morală practică, de pe urma cărora ar avea de învăţat şi tinerii şi bătrînii, şi habotnicii religioşi şi ateii, şi iniţiaţii şi ignarii, şi autohtoniştii şi hiper-pro-euro-atlantiştii.

La 36 de ani, Cristian Bădiliţă este doctor la Sorbona în istoria creştinismului timpuriu, ştie, cum puţini alţii de la noi, greaca veche şi latina, a publicat mai multe cărţi de patrologie, patristică, filozofie, eseistică şi poezie şi este coordonatorul traducerii Septuagintei în limba română, sub egida Colegiului Noua Europă, probabil cel mai ambiţios proiect cultural românesc de după cel de-al doilea război mondial. Dincolo de acest CV impresionant (liniile trasate mai sus nu reprezintă decît o idee sumară) este însă un mare talent literar. Eseistica sa combină informaţia exhaustivă, lipsa de morgă (spre deosebire de mulţi dintre universitarii care scriu, unii mînaţi chiar de ambiţia de a trasa direcţii, Cristian Bădiliţă urmăreşte în primul rînd să se facă înţeles de cît mai mulţi oameni, nu să epateze prin exhibarea lecturilor sale sau a limbilor străine pe care le ştie), naturaleţea şi expresivitatea stilului, cu precizia termenilor, lipsa de complexe în faţa ideilor la modă, absenţa calculelor apriorice menite să protejeze persoane sau să elimine susceptibilităţi. Amicus Plato sed magis amica veritas pare a fi pentru Cristian Bădiliţă un adevărat crez în viaţă. În momentul în care crede într-o idee, îşi rosteşte cu toată forţa convingerea, indiferent de numele şi numărul celor care susţin contrariul. Într-o lume a "grupurilor de prestigiu" şi a cabalelor de tot felul, Cristian Bădiliţă se încăpăţînează să judece totul cu mintea proprie şi să spună cu voce tare ceea ce gîndeşte. Poate că tocmai lipsa lui de aliniere la gîndirea comună stă la originea reputaţiei sale de tip incomod, imprevizibil şi intratabil.

Văzutele şi nevăzutele, ca mai toate volumele de eseuri ale lui Cristian Bădiliţă este, într-un fel, un autoportret spiritual. Să-i spunem autoportretul savantului (artistului?) la treizeci şi şase de ani. Este o carte despre ce preţuieşte şi ce detestă Cristian Bădiliţă în lumea culturală de azi, despre lecturile care îi marchează existenţa de zi cu zi, despre reflecţiile care îi completează viaţa în afara orelor de lucru la marile proiecte ştiinţifice, despre reperele sale morale şi umane şi, deloc în ultimul rînd, despre prietenie. Mutatis mutandis este o carte "despre lucrurile cu adevărat importante" în viaţa lui Cristian Bădiliţă.

Cele patru capitole ale cărţii indică principalele zone de reflecţie ale autorului. Exerciţii polemice este, spre foarte probabila dezamăgire a celor preocupaţi să contabilizeze răfuielile din viaţa noastră culturală, o luptă cu ideile timpului nostru, nu cu oamenii care le susţin. În stil de mare moralist eseistul îşi expune cu calm şi luciditate punctul de vedere în subiecte care au încins mica noastră lume culturală făcînd să curgă rîuri de cerneală: profilul de azi al culturii române, rostul şi calitatea traducerilor, consumism vs. subcultură, "omul recent" şi sistemul său de valori, tipurile de prostie şi comportamentul prostului pus în faţa libertăţii de opţiune. Ideile lui Cristian Bădiliţă sînt, de fiecare dată, clare şi tranşante, dar spiritul său este departe de a fi unul iacobin. Deşi pune degetul pe rănile spirituale ale timpului nostru, eseistul manifestă, de fiecare dată o infinită înţelegere pentru oameni. După căderea comunismului au apărut mulţi viteji însetaţi de sînge, gata să-i calce în picioare pe toţi cei susceptibili să fi servit într-un fel sau altul vechiul regim. "Talibanul" Bădiliţă vede însă lucrurile mult mai nuanţat. El încearcă, în spirit creştin să găsească fărîma de umanitate ascunsă în fiecare om şi care face ca întotdeauna să mai existe o speranţă: "Personal, încerc să-i judec pe aceşti oameni (scăldaţi în ape tulburi, cei care au făcut minime compromisuri, carieriştii improvizaţi, duşi de nas, idealiştii vanitoşi) nu după ce au fost sub comunişti (atunci mai nimeni nu era mai nimic), ci după ce au devenit pe urmă. Totuşi, activiştii, oricît de activişti, îşi iubeau odraslele, chiar şi sub comunism. Iar odraslele au dreptul să-şi iubească părinţii, oricine ar fi aceştia. Dar cînd există un strop de umanitate nu totul este pierdut. Acolo totul reintră repede în normal. A fi om, a nu te minţi, a fi sincer, a nu te justifica, a nu-ţi fura singur căciula: la asta se reduce, practic, reţeta vindecării de lepra comunistă" (pp. 28-29). Citind aceste rînduri nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva apelativul talibani li s-ar potrivi mai bine staliniştilor postmoderni din jurul unor publicaţii care se autoproclamă ca fiind de factură neoliberală.

Copilărie şi asceză este un capitol de suflet despre oamenii şi operele care i-au marcat devenirea umană şi intelectuală. Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Mircea Eliade, N. Steinhardt, Theodor Cazaban, Andrei Pleşu, Petru Creţia, dar şi colegii de generaţie, H.-R Patapievici, Dan Stanca, Ioan I. Ică jr., Teodor Baconsky sînt oameni care au contat şi care continuă să conteze în viaţa lui Cristian Bădiliţă. Învăţăturile celor dispăruţi şi prietenia celor rămaşi îi agrementează viaţa şi îi dau certitudinea că în această existenţă are companioni de drum pe care se poate baza. Textele din această secţiune sînt nişte exerciţii de admiraţie şi un omagiu adus prieteniei închegate pe baza experienţelor spirituale comune. În plus, autorul propune o redesenare a tabloului generaţiei optzeciste în istoria culturii române: "Cei patru (Patapievici, Stanca, T. Baconsky, Ică jr. - n.m.) aparţin, mai mult sau mai puţin precis, generaţiei optzeciste (...), generaţie identificată în opinia comună cu o reuşită în zona literaturii. Senzaţia, ba chiar aş putea spune certitudinea mea, este că reuşita acestei generaţii nu este nici pe departe literatura, ci spiritualitatea. (...) Generaţia �80 va rămîne în cultura noastră în primul rînd prin mesajul ei spiritual (filozofic, teologic), articulat deocamdată în cărţile şi studiile lui Horia Patapievici, Ioan I. Ică jr., Dan Stanca, Teodor Baconsky şi Ovidiu Hurduzeu..." (pp. 128-129)

Capitolul Îngerii sub acoperişul lumii grupează recenzii la cărţi fundamentale de teologie şi filozofie (Dumitru Stăniloaie, Iustin Moisescu, Virgil Nemoianu, Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Vladimir Soloviov, Pierre Hadot), iar Clipe este într-un fel o prelungire a sa în care sînt expuse opiniile autorului în legătură cu dezbaterile pe teme de aceeaşi factură din societatea românească (romanul lui José Saramago, Evanghelia după Isus Cristos, filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Christos etc.). Superbă şi plină de revelaţii este, în această ultimă secţiune, lectura în cheie religioasă a capodoperei eminesciene Luceafărul (vezi pp. 184-193). Adesea polemice, textele din secţiunea Clipe agresează gîndirea comună şi pot contraria cititorul (cartea lui Saramago, laureat al Premiului Nobel, este făcută praf, în vreme ce filmul lui Gibson, în faţa căruia au strîmbat din nas mai toţi esteţii cinefili de la noi şi de aiurea, este lăudat), dar argumentaţia eseistului este de fiecare dată impecabilă şi nu ştiu cîţi s-ar încumeta să o contrazică fără riscul de a deveni ridicoli.

Cristian Bădiliţă este un înţelept cu spirit justiţiar, dublat de un foarte talentat scriitor. Scrisul său îşi plimbă cu eleganţă cititorii printre comorile de gîndire ale stoicilor (Zenon, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius) şi ale Părinţilor Bisericii, fără a-i ocoli însă pe înţelepţii români ai timpului nostru: Constantin Noica, N. Steinhardt, Dumitru Stăniloaie, Alexandru Paleologu, Petru Creţia, Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu. Este o excursie de plăcere pe care nu ai dori-o niciodată încheiată. Cînd, totuşi, inevitabil, ajungi la capătul lecturii, te simţi cu sufletul plin şi cu mintea ataşată definitiv de o învăţătură deprinsă de Cristian Bădiliţă de la unul dintre mentorii săi, Petru Creţia: "E păcat să laşi să treacă o zi fără să te alegi cu ceva: din cărţi, de la oameni sau de la firea lucrurilor, pur şi simplu".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara