Cătălin Pavel, Chihlimbar,
Iaşi, Editura
Polirom, 2017, 272
pag.
„Alb, pur şi divin,
Sufletul nostru nemuritor vine dintr-un
corp neînsufleţit
Unde se leapădă cu totul
De lumina gloriei lui, umbrind
între frică şi dorinţă, între
dureri, zadarnice bucurii, dispreţuri şi
mânii
izbindu-se de natură şi de stihii
înfruntând vânturi potrivnice”
iată poate cel mai frumos şi mai enigmatic
poem de la 1500, Canzone alia Morte,
atribuit lui Pandolfo Collenuccio.
Citindu-l, Jean Delumeau crede că poetul nu
găseşte termeni suficient de elogioşi pentru a
califica moartea. De altminteri, în epocă, tipul
acesta de neputinţă bântuia umaniştii fără odihnă.
Între ei, Josquin des Prez s-a remarcat
prin sutele de compoziţii, trezind sentimente
contradictorii chiar şi în Luther. Cătălin Pavel
propune o biografie romanţată a lui Josquin în
piele de trubadur preocupat tocmai de melancolia
din poemul lui Collenuccio. Chiar dacă naratorul
romanului Chihlimbar nu-l numeşte ca atare,
datele biografice ale lui Josquin indică modelul
(naşterea, la 7 ani după căderea Constantinopolului,
şi moartea, anunţată, din 1521, apar în roman).
În Chihlimbar, protagonistul rătăceşte cu desfătare
printre concepte precum cele enumerate în
Canzone alia Morte (un titlu care s-ar fi potrivit
şi romanului). Căutarea lui este numai în aparenţă
labirintică. Triumfă o poveste de iubire încrucişată
cu altele, ce adăpostesc destul mister şi piste
false.
Ca peste tot în romanele lui, Cătălin Pavel
se dovedeşte un hermeneut minuţios, fidel
realităţilor compensatorii, un ludic-temperat cu
ambiţia sobrietăţii tragice. Citindu-l, îţi spui că
nu-i lipseşte nimic. Puţini sunt cei capabili să
scaneze cu atât de mecanică voluptate ce ţine de
anatomia realităţilor. Un pudic exaltat, care mai
degrabă deschide uşi cu ochii închişi şi se ascunde
sub pat cu degetele în urechi. În Chihlimbar,
erotismul de pretutindeni se stinge prudent în
flash-urile senzualităţii. Niciodată pasiunea nu
trece de poezia ei. Intensităţile cresc degeaba.
Un cod al tăcerii şi nespusului este urmat cu
religiozitate.
Cine l-a citit pe Cătălin Pavel nu poate
să nu observe că literatura lui concentrează
modalităţile de descifrare a realităţilor. De pildă,
în cele mai recente romane, un copil autist evada
într-o realitate paradisiacă (Nici o clipă Portasar,
2015), iar Constantin Cosma/Artiom din Trecerea
(2016) manipula istoria prin euri multiple. Şi aşa
mai departe.
Formaţia lui de arhitect contribuie în toate
cărţile la prospectarea trecutului. Uneori agasant,
căci, aşa cum debutează şi Chihlimbar, se formează
o densitate inutilă de informaţii şi relatări, fără
mare legătură cu inima naraţiunii. Cu toate
acestea, ca structură şi posibilitate hermeneutică,
romanul este o reuşită. Nu însă până la capăt.
Senzaţia este că autorul nu şi-a lăsat îndeajuns
la dospit cartea şi s-a grăbit să o vadă îmbrăcată
în celuloză. Ignorarea distanţării de text este
uneori fatală. Cătălin Pavel are destul talent şi
textul lui suficientă esenţă cât să deturneze
cititorul spre interogaţii. Cu excepţia câtorva
naraţiuni atribuite unor voci independente,
discursul se urneşte greoi, în ciuda fabulaţiei
încântătoare.
Chihlimbar este alegoria unui individ
ce probează un eu al muribunzilor, cum defineşte
Bergson firile copleşite de memoria suprapusă
morţii (iminente). Josquin călătoreşte de la Calais
la Callatis şi ajunge într-un sat dobrogean pentru
a o regăsi pe Ilona, iubirea pierdută de două
decenii. După reunirea familiei, alături de Magde,
fiica lor însărcinată cu un soldat depresiv, el
pleacă, ca şi cum ar trebui să moară singur sau
gândul stabilirii într-un loc fix e insuportabil.
Cel mai probabil, soluţia – rămasă deschisă
interpretărilor – ţine de nefericire. La fel cum
clovnii ascund cele mai adânci suferinţe, aşa şi
trubadurii. Doar că, viitorul bunic nu profită
până la capăt de prezent. Cătălin Pavel se
arată mereu interesat de elasticul trecutului
ataşat de eroii prezenteişti. Mecanismul de
regresie, de captivitate în trecut, se activează
din pricini diferite. În Chihlimbar, trecutul se
varsă în prezent pentru a se repeta.
Trucul e elaborat: cu biografia specială
a personajului istoric, Josquin ajunge într-un
loc obişnuit cu străinii doar dacă nu se împământenesc.
Treptat, falsul menestrel renunţă la cântec evident
fără regret, pentru că singura monedă de schimb
valabilă este sporovăiala. Localnicii, tâlhari şi
autorităţi, se duelează la nunţi în poveşti cu tâlc,
se caută doar pentru a relata istorii încâlcite şi
a epuiza prin Celălalt povara angoasei. Viceprimarul
Argint narează povestea unei seducţii târzii,
inegale, dar, în ciuda talentului, are nevoie de
un străin să-i vindece fabulatoriu tristeţea
copilului. Muzicantul cu acordeon roşu al satului,
Dimitrie Cantemir, istoriseşte viaţa alături de o
femeie marqueziană, ce se urâţeşte dacă se implică
afectiv. Pretutindeni, Cătălin Pavel realizează
intertextualităţi, folosind cu evidentă
satisfacţie replica absurdistă şi satira
subţire.
orbitoare este disproporţia
dintre monografia epocii
sugerate şi limbajul folosit.
Semn că epoca nu e mai mult decât
pretext. Protagoniştii naratori deţin
un vocabular conceptual, cu termeni
de psihanaliză şi filosofie, viceprimarul
Argint conceptualizează fără ruşine
(vorbind chiar de anamneză), iar tâlharul
Akiba Muşatinul pricepe subversiunea
nativ. Totul ambalat într-o
frenezie livrescă de-a dreptul copleşitoare.
În plus, discursul este adeseori aforistic,
cu vârtejuri heraldice, căutând reflecţia.
Citim despre „produse religioase
antirid”, despre pastişe detectivistice („predă-
te, Moriarty!” i se strigă „vagabondului” Josquin),
oamenii vorbesc de indemnizaţie, cauţiune,
„ediţia Iorga”, „clironomie” şi „simptome
nesistematizabile”, despre mistificare, categorii,
relativitate, „stigmatul inadaptabilităţii”, „abscisa
timpului”, zăpadă carbonică, interfaţă... Câte şi
mai câte. Jocurile onomastice, parodice, de
asemenea, sunt concludente (printre altele, se
aminteşte un batalion disciplinar numit Villiers
de l’Isle-Eve). Fără îndoială că romanul se
transformă pe nesimţite într-o babilonie parodică,
unde ideile dinspre modernitate înapoi spre 1500
(iarăşi doar o convenţie: mai precis, 1507, căci
stă să apară capodopera lui Spinacio; însă în altă
parte e amintită o carte din 1550, deci după
moartea personajului istoric) nu ţin cont de
progres. Timpul e, carevasăzică, spiralat, personajele,
numaidecât recipiente culturale. De pildă,
Josquin mărturiseşte: „Concepţiile mele n-au
nicio aplicabilitate, şi apoi eu nu ştiu să exagerez
decât la nivelul ideilor, or un justiţiar trebuie
să exagereze la nivel practic”. Aşa şi
sensul romanului: să exagereze secundarul,
sudând intertextual realităţile.
Iubirea şi teoriile ei domină discursul
şi imaginarul. Ilona şi Josquin înţeleg ce
înseamnă căutarea prin îndepărtare, ştiu să
fugă unul de altul pentru a se regăsi. Au şi o
reprezentare a scenariului absurd: „cutia lumii”
cu bila de chihlimbar ce trebuie dirijată prin
labirintul mecanic. După cum tot într-un chihlimbar
sunt păstrate poveştile trubadurului. Problema
memoriei se topeşte în cea a iubirii şi invers. Iar
istoria comunică strategic cu singurătatea. În
Chihlimbar, Cătălin Pavel alcătuieşte tapiserii
în care iubiri şi destine alterate sunt
imprimate prin recondiţionare. Dar fără
putinţa fericirii. Frumuseţea apare
„gălăgioasă” şi neproductivă trubadurului.
De aceea şi părăseşte fericirea restabilită
din, cum zice poemul amintit, „frică şi
dorinţă”. Cătălin Pavel pare convins
de fleacurile capitale ce susţin iubirea.
Eroii lui fug de lucrurile fundamentale
ca de un blestem. Siguri că lumea întreagă
este o imensă poveste de iubire, ei se
sustrag cu sentimentul unei captivităţi
superioare. De fapt, al acediei.
Fără să aibă imaginaţia lui Nicolae
Strâmbeanu, nici exploziile absurdiste
ale lui Florin Toma, prea temperat pentru
parodicul lui Cimpoeşu, Cătălin Pavel
conservă demarcaţiile poetice ale parodicului
din fresca livrescă. În Chihlimbar avem,
întâi de toate, colecţii despre iubirile dintr-un
sistem al lumii care cedează în faţa cuvintelor.
În al doilea rând, romanul este alegoria acediei
lumii. Pretextând cu epoca în care desfătarea se
instaurează rapid şi iubirile – fulgerătoare sau
iluzorii – pun în mişcare lumea, Cătălin Pavel
înfăţişează un Casanova ratat. Supralicitând
feminitatea, el renunţă la a mai fi esenţial, adică
un psiholog al timpului său.
Dintr-o mare încurcătură labirintică se
desprinde adevăratul chihlimbar, nefericirea
sau teama de fericire. Chihlimbar este un mini-
Decameron pudic ce reface portretul unui
erou din viitor. Cătălin Pavel scrie euforic şi
abundent, uneori fără să-i pese de cititor, dintrun
prea-plin al lumilor care îl bântuie la
rându-i. Un roman ce confirmă un prozator
extrem de talentat, care uită să se grăbească
încet.
