Când a ajuns la Chișinău, acum patru decenii, poetul Nichita Stănescu a fost auzit spunând fraza paradoxală „În sfârșit am venit de la mine acasă la mine acasă“. Ea era rostită, la sosirea pe un pământ înstrăinat de Țară din timpul Rusiei țariste, de către un scriitor care era pe jumătate român și pe jumătate rus. Mutatis mutandis , înstrăinata Herta Müller a ajuns în Republica Federală Germană după un deceniu de la rostirea respectivei fraze și (în eventualitatea în care ar fi auzit de ea) este foarte puțin probabil să se fi gândit la ce spusese marele nostru poet, darmite să fi enunțat ceva asemănător (oricum, nu ar fi luat nimeni seamă la ceea ce ar fi spus). În fond, scriitoarea născută într-un sat de minoritari germani din apropierea Timișoarei nu avea nimic genetic românesc în familie și ajungea, după alegerea exilului, în țara strămoșilor săi, chiar dacă foarte îndepărtați. Prin urmare, avea toate motivele să se bucure că plecase în Germania, cu atât mai mult cu cât experiențele neplăcute din spațiul pe care îl părăsise o traumatizaseră de-a lungul celor 33 de ani petrecuți sub comunism.
Autoritățile române de resort din acei ani numeau emigrarea plecare definitivă, ceea ce suna ca o plecare definitivă pe lumea cealaltă, deoarece, în concepția statului polițienesc, erai deja mort din acel moment. Iar, dacă acesta nu te putea suprima, te omora în efigie, așa cum a procedat cu Vintilă Horia. Pentru vremea când conta să ai origini sănătoase la dosar, ereditatea Hertei Müller era considerată a fi foarte încărcată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl ei făcuse parte din armata Waffen-SS, lucru explicabil prin faptul că o prevedere din anul 1943, stabilită în urma unei convenții dintre statul german și cel român, spunea că soldații de naționalitate germană din Armata Română au posibilitatea de a alege, pentru a efectua serviciul militar, între Wehrmacht, Waffen-SS și „Organizația Todt“ (care se ocupa cu fortificarea buncărelor).
Tatăl ei a ales a doua variantă și dacă aceasta a fost cea mai puțin rea rămâne de discutat și a rămas de discutat în climatul xenogerman dominant din timpul Războiului Rece. În schimb, mama nu a avut de ales: înfrângerea Germaniei și sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au adus o serie de măsuri punitive luate de stalinism împotriva populației germane și astfel mulți germani din România au fost deportați în U.R.S.S. pe o perioadă cuprinsă între unu și cinci ani. Așa s-a întâmplat ca ea să fie internată pe o perioadă maximă, de cinci ani, într-un lagăr de muncă din Ucraina, între 1945 și 1950.
În cele trei volume ale dosarului de urmărire informativă referitoare la „Cristina“ (numele de cod al scriitoarei), ce se găsesc la Consiliul Național de Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) și însumează peste o mie de pagini, un număr deloc neglijabil al acestora (aproape jumătate) este afectat analizării situației părinților. Ei ar fi fost fasciști, din moment ce o mare parte dintre șvabii bănățeni susțineau național-socialismul și aveau încredere în izbânda hitlerismului. Însăși fiica lor era apreciată ca având vederi naționaliste și dușmănoase regimului comunist, iar principala dovadă era chiar apariția deloc pe linie ideologică oficială a cărții debutului, din 1982, la Editura Kriterion (editura naționalităților conlocuitoare), cu titlul Niederungen (Ținuturile joase). Avea să fie și singurul volum care i-a apărut în România înainte de plecare, dar scrierile ficționale ulterioare vor avea ca ramă tot spațiul românesc. Nu trebuie uitat că Premiul Nobel i s-a acordat pentru modul în care opera sa prezintă dezrădăcinarea.
În volumul de eseuri din 2003 Der König verneigt sigt und tötet (Regele se-nclină și ucide), autoarea își manifesta indignarea față de nedreptățile și abuzurile ce derivau din condiția de minoritar. Ea se împotrivea politicii Germaniei față de emigranți, în sensul că nu se recunoaștea apartenența statală a generațiilor de copii ai turcilor sau ai indienilor care s-au născut acolo. Ce-i drept, între timp lucrurile s-au aranjat foarte bine pentru oropsiți, prin politica europeană actuală, dar această nerecunoaștere a minorităților în general constituia un bun pretext pentru eseistă de a aduce vorba despre fosta sa condiție de minoritară: „Statul român își numea minoritățile maghiară, germană sau sârbă, care trăiau acolo de sute de ani, iar în unele zone chiar cu mult dinaintea românilor – «naționalități conlocuitoare». Ca și toți ceilalți în afara românilor, aparținem și am continuat să aparțin în România minorității germane, rămânând acolo – în ciuda celor trei sute de ani trecuți de la stabilirea familiei mele pe acele meleaguri – un musafir născut în patria românilor. Era un cinism că la interogatorii securistul îmi amintea că mănânc pâine românească. Căci familia mea posedase cândva multe câmpuri, iar bunicul, un negustor de cereale, fusese desproprietărit. [...]Așadar mâncam pâine românească fiindcă familia mea fusese jefuită prin decret de stat și transformată în «conlocuitoare» pentru a deveni o jucărie a ospitalității românești“ (Regele se-nclină și ucide, trad. rom., Iași, Editura Polirom, 2005, p. 207).
Și în eseul La noi în Germania se remarcă modul în care este conștientizat statutul de emigrant din partea germancei prin naștere. Gratularea ei de către conaționalii de acolo, de clasă mijlocie, cu care intra în contact sporadic („– Dar să știți că germana o vorbiți binișor“), îi declanșează dorința de a se tot duce în alte părți: „Sunt aici de doisprezece ani și de nenumărate ori până acum am auzit propoziții cencep cu: «La noi în Germania...». Tare-mi vine să bat în retragere, totuși îmi iau inima-n dinți și zic: «La dumneavoastră? Dar tot aici sunt acum și eu»“ (Ibidem, p. 202). Emigranta vorbește chiar despre „pierderea biografiei“ suferite odată cu exilul, semnalând neputința de a reveni în țara de origine. Oricum, își dă seama că a locui nu mai înseamnă un anume loc.
Să observăm totuși faptul că nativa germană nu a fost nevoită să-și însușească paleta variată de coduri străine care să-i copleșească fondului lingvistic originar, așa cum se întâmplă în cazul celor care migrează de la o limbă la alta. Spațiul constrângător al exilului nu a trebuit reconfigurat prin limbaj, nu a fost necesară păstrarea unei limbi interioare salvatoare. În aceste condiții, singurul „acasă“ recunoscut și asumat ca atare nu a rămas limba maternă. Pentru fiica de șvabi, sentimentul exilului și dorul emigrației își făcuseră loc din adolescență, odată cu intrarea în contact cu o limbă necunoscută și pe care era nevoită să și-o însușească – limba română – prin admiterea la un liceu din Timișoara. Noua realitate lingvistică îi creează sentimentul unei identități multiplicate, cu pierderea coeziunii sufletești și cu încercări de reconfigurare. Și aceasta, în condițiile în care Herta Müller începe să aibă preocupări literare și va face parte din „Die Aktionsgruppe Banat“ (Grupul de acțiune Banat), deloc pe placul regimului.
Limba maternă a rămas unica manieră prin care Herta Müller consideră că se exprimă cel mai bine pe sine. Eseurile sale stau mărturie a faptului că nu se simte în stare să renunțe la limba germană pentru a scrie într-o limbă ce nu o reprezintă și în care nu se regăsește ca scriitoare. Ceea ce nu este în nici într-un caz condamnabil. La ajungerea în Germania, nu s-a confruntat cu nicio barieră lingvistică, singurul impediment fiind acela că, în noul mediu, nu era totdeauna în stare să perceapă un enunț în integralitatea lui: „Germana e limba mea maternă. De la bun început am înțeles în Germania fiecare cuvânt. Toate cuvintele-mi erau perfect cunoscute, și totuși enunțul multor propoziții rămânea contradictoriu. Nu reușeam să apreciez corect situația, intenția cu care erau rostite. Întorceam pe toate fețele mojicii de genul «Asta-i nostim!», înțelegându-le ca pe niște propoziții conclusive. Nu pricepeam că se voiau un oftat de circumstanță, că nu exprimau ceva anume, ci doar un: «Așa vasăzică!» sau «Mda»“ (Ibidem, p. 199).
Deși fidelă, cum este și firesc, limbii germane, scriitoarea este fascinată de puterea expresivă a limbii române (paremiologie, credințe de sorginte rurală, arhaisme, regionalisme, jocuri de cuvinte), de care se simte realmente îndrăgostită: ,,Mi se întâmplă tot mai des ca limba română să dispună de cuvinte mai sensibile, mai potrivite cu percepția mea decât limba maternă. [...]În cărțile mele nu am scris până acum nici măcar o singură propoziție pe românește. Dar bineînțeles că româna se amestecă mereu cu ceea ce scriu fiindcă a prins rădăcini în privirea mea“ (Ibidem, p. 28). Astfel, limba română a fost martora nu numai a încercării de a restructura geometria interioară deformată de vechi traume identitare, ci și a actului creator. Indiferent de cât de aspru judecă Herta Müller ce s-a petrecut, înainte și după 1989, în „cercul drăcesc“ din România (sintagmă în jurul căreia și-a axat discursul la primirea celebrului premiu), o poate salva în ochii multora declarația de dragoste față de limba română, „o limbă senzitivă ce-și împănează cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima lucrurilor“ (Mereu aceeași nea și mereu același neică, trad. rom., București, Ed. Humanitas, 2011, p. 13).
După decernarea Premiul Nobel pentru Literatură (fusese a doua oară propusă din partea guvernului german), nu limba în care și-a scris cărțile a constituit prilej de dezbatere, ci țara al cărei nume trebuia și trebuie adăugat după acela al câștigătoarei. Cât despre apartenența culturală revendicată sau nerecunoscută de două literaturi, problema în sine naște mai multe întrebări decât răspunsuri. Însă ceea ce cred că rămâne sigur este că Herta Müller, a cărei patrie nu este limba română (tot în termenii aceluiași Nichita Stănescu), nu ar fi putut, la ajungerea în Republica Federală Germania, rosti fraza „În sfârșit am venit de la mine acasă la mine acasă“.
(Text prezentat la un colocviu dedicat câștigătoarelor Premiului Nobel pentru Literatură – Roma, 10.11.2017)
