Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Profil:
Îndărătul cuvintelor de Antonio Patraş


O foarte elegantă ediţie bilingvă, apărută recent (Second-hand souls, translated from Romanian and introduced by Sean Cotter, Twisted Spoon Press, Prague, 2003) cuprinzând texte selectate din întreaga operă poetică a lui Nichita Danilov şi câteva pagini din proza sa, confirmă, încă o dată, valoarea de necontestat a autorului - prezent, de altfel, în numeroase antologii şi pregătit, se pare, să suplinească absenţa regretatului Mihai Ursachi din "triada lirică norocoasă" a Iaşului, alături de Cezar Ivănescu şi Emil Brumaru.

Fără a experimenta diverse formule şi tehnici poetice, în căutarea originalităţii cu orice preţ, Danilov e un poet "inspirat", cu un "timbru" al său, încă de la debut (Fântâni carteziene, Ed. Junimea, 1980). Nu numai vibraţia aparte a "vocii" lirice (imnică, oraculară, s-a spus) a stârnit entuziasmul criticii, cât, mai ales, coerenţa şi forţa universului imaginar, unitatea structurilor tematice, persitenţa motivelor şi obsesiilor, configurând o viziune poetică sui generis. Dar autorul a avut şi inteligenţa să nu cadă într-un manierism steril, să nu repete până la stereotipie şi clişeu aceleaşi procedee în volumele ulterioare (Câmp negru, Ed. Cartea Românească, 1982; Arlechini la marginea câmpului, Ed. Cartea Românească, 1985; Poezii, Ed. Junimea, 1987; Deasupra lucrurilor, neantul, Ed. Cartea Românească, 1990; Marele orb, Ed. Junimea, 1995; Suflete la second-hand, Ed. Vinea, 2000). Complexitatea şi substanţialitatea lirismului se relevă după lectura întregii opere - de până acum, cel puţin, pentru că refuz să cred că Danilov e un scriitor secătuit, "mumificat".

Discursul liric "danilovian", marcat de modelul romantic şi postromantic, expresionist, cultivarea obstinată a metaforei şi simbolului indică o sensibilitate artistică deliberat anacronică, "în răspăr" cu isteria gregar-"postmodernistă" a optzeciştilor (nu a tuturor, evident!). Apropiat mai mult de poeţii generaţiilor anterioare, Danilov nu e un cronicar al existenţei mărunte, cu aspectele ei derizorii, respinge consecvent prozaicul, poetica antipoeticului. Nu-l preocupă emoţiile întâmplătoare, nu crede în psihologie şi nu transcrie impresii. Impresia e a trăirii imediate - iar scriitorul ieşean dezavuează confesiunea, poezia "inimii" sau, ca să cităm cuvintele lui Ion Barbu dintr-un celebru articol polemic, "banalul, curcit cu sensibilitatea". Versurile sale au, în genere, un caracter reflexiv, auster, îmbinând meditaţia cu elegia într-o expresivitate strunită până la concentrarea aforismului.

Predilecţia pentru notaţia lapidară nu înăbuşă imaginaţia, fantezia. Nu ideea în sine, nu "mesajul" frapează aici, deşi poetul are - s-a remarcat, pe bună dreptate - obsesia temelor fundamentale. Reflecţiile despre condiţia umană, naştere şi moarte, bine şi rău, adevăr şi frumos etc. sunt împrumutate din variate surse, de la presocratici, daoism şi zen până la Kant, Schopenhauer ori Nietzsche. A-l considera însă pe Danilov unul dintre marii mistici sau gânditori ai umanităţii, alături de Pseudo-Dionisie Areopagitul, Meister Eckart şi Sfântul Ioan al Crucii (cum afirmă cu mare entuziasm Sean Cotter, semnatarul versiunii în limba engleză a textelor din ediţia menţionată) e de-a dreptul hilar. Danilov e poet, nu mistic (ţin totuşi la diferenţierea aceasta, în ciuda apropierilor care s-au făcut adesea, şi nu întotdeauna fără temei). E prea lucid ca să aspire frenetic la contopirea cu divinitatea. A învăţat, într-adevăr, lecţia teologiei apofatice şi concepe divinitatea ca diferenţă, das ganz andere, în termenii lui Rudolf Otto: "Cum poţi reda oare pe acel Dumnezeu care e doar strălucire,/ doar lumină şi bucurie? Icoanele ar trebui să fie nesfârşite sim-/ fonii, o îmbinare de suflet şi lumină. Coloane de lumină ţâşnind/ într-un spaţiu fără dimensiuni" (Propoziţii. Parabola orbilor). Dumnezeu se înfăţişează ca absenţă, tăcere, neant: "Ocoliră de trei ori Muntele,/ ajunseră în vârful lui. Dar acolo/ nu era Nimeni. Se aşezară în cerc/ şi priviră în jur. Nicăieri/ nu era Nimeni. Strigară în jur şi plânseră./ Nu le răspunse Nimeni! (Nimeni).

Atmosfera gravă, fiorul thanatic, spaima în faţa necunoscutului, sentimentul "transcendenţei goale", revelaţia precarităţii existenţei individuale, a "insuportabilei uşurătăţi a fiinţei" structurează imaginarul "danilovian" şi imprimă dicţiunii lirice inflexiuni ritualic patetic. Universul e perceput, blagian, ca "paradis în destrămare": "...arhanghelul dormea/ beat mort pe marginea trotuarului/ cu trâmbiţa alături/ întârziind să sune deşteptarea!..." (Rondul de noapte), de unde şi "tristeţea metafizică" pe care o aduce cu sine înţelegerea vieţii ca "mare trecere". Luciditatea împiedică abandonul în imediat, trăirea exuberantă în afara orizontului problematizant al conştiinţei interogative. Atitudinea lirică nu e, însă, stereotipă; umorul (de cele mai multe ori "negru", absurd), (auto)ironia nu lipsesc - dar apar mai mult ca efect compensatoriu al aşteptării frustrate, contrariate. Omul nu poate lua cu asalt cerul decât prin cuvânt - iar cuvântul e o armă înşelătoare, un vehicul al neantului: "Făcu deasupra sa o gaură-n cer/ prin care vorbea cu neantul./ Striga: Ce este răul?/ Adevărul? Binele?/ După trei zile venea răspunsul:/ un hohot subţire/ de râs urmat de chicoteli scurte./ întreba: Ce este înţelepciunea?/ Iubirea? Sufletul/ După trei zile venea răspunsul:/ un behăit subţire de ţap/ însoţit de cotcodăceli/ de cal, guiţat de bou/ orăcăit de câine şi altele.// ...întrebă: Cine eşti Tu?/ După trei zile veni răspunsul:/ un behăit subţire de ţap/ urmat de cotcodăceli de cal,/ orăcăit de câine, guiţat de porc,/ mieunat de bou şi altele. (Neantul). Neantul nu e numai deasupra lucrurilor, ci şi în lucruri, se întrevede în caracterul mecanic al existenţei, în oamenii-marionetă, peste tot: "Păsările trec prin fereastră/ bat din aripi şi dispar fără urmă/ Oamenii îşi arată faţa la geam/ şi rămân fără faţă/ agită din mâini/ şi rămân fără mâini" (Stradă) etc.

În primele volume (Fântâni carteziene, Câmp negru), nostalgia, ca topos recurent şi stare poetică, configurează un imaginar structurat în jurul mitului eternei reîntoarceri şi al paradisului pierdut. De aici şi nota preponderent elegiacă a versurilor, lirismul "vesperal", obsesia "asfinţirii", a "trecerii" implacabile. începând cu Arlechini la marginea câmpului, nostalgia (aducând cu sine figuraţia simbolică a originarului, a arhetipalului) e înlocuită de melancolie, ca motiv poetic. Iată un poem cu titlul, inspirat, Umbră de aur, melancolia: "Ochii tăi sunt de fum şi buzele tale/ şi dinţii tăi şi glasul tău/ de fum sunt.// Şi sânii tăi sunt de fum şi coapsele/ şi braţele tale care mă îmbrăţişează acum/ de fum sunt.// Umerii tăi sunt de fum/ şi părul tău de fum e ca şi aurul/ şi toată carnea ta şi toată dragostea ta/ de fum sunt...". Universul nu e, din perspectiva aceasta, decât iluzie, un fel de prosopopee desfăşurată a neantului în fapt. Vacuitatea existenţei individuale, a realităţii, în toată varietatea aspectelor sale, înţelegerea heracliteană a vieţii ca devenire nu-l determină însă pe autor să renunţe la ierarhia de semnificaţii ce situează omul în centrul lumii. Numai că omul lui Danilov nu e cel concret, individual (de aceea şi sunt respinse psihologismul şi confesiunea) - e omul-arhetip, generic, ancorat în mit. Ceea ce nu înseamnă că poetul ocoleşte dimensiunea socială, istorică a existenţei, ori că reprimă programatic biograficul. Nu. Numai că, atunci când vorbeşter despre sine, el nu se mărturiseşte cu brutală sinceritate, nu consemnează trăiri personale (se ştie doar, poetul, ca şi soldatul...). Danilov îşi mitizează propria existenţă, se priveşte pe sine din exterior şi "se imaginează" ca pe un altul, în diferite postúri, de cele mai multe ori în tonalităţi ludic-ironice, în maniera lui Radu Stanca din Corydon, ca personaj al unei poveşti rostită de o voce "din off", de o "străină gură": "Danilov, Danilov,/ nu uita, tu, Nichita Danilov,/ am visat să ajung genial/ ca şi tine, Danilov" (Se înroşeşte zăpada); "- Pe cine imiţi tu, Nichita DANILOV// (...) - O, eu vreau să-l imit/ pe marele Edgar Allan POE,/ de aceea mi-am lipit barbişonul,/ mi-am luat bastonul, papionul, ţilindrul şi pipa/ şi-am ieşit la plimbarea de seară/ prin parcul cu nume COPOU" (Din jurnalul unui cabotin). Teatralitatea, structura dramatică a multor poeme îl plasează pe Danilov în vecinătatea lui Emil Botta ori Leonid Dimov.

Oscilând între nostalgia sensului pierdut şi revelaţia melancolic-cutremurătoare a lipsei de sens, eul liric se metamorfozează, luând diferite măşti, atitudini ce ilustrează, simbolic, câteva dintre ipostazele fundamentale ale omenescului, într-o poezie cu forme şi tonalităţi variate, de la concentrarea semantico-expresivă a haiku-ului la pregnanţa apoftegmatică a poemului gnomic, de la incantaţia lirică sau eposul baladesc la fabula dramatizată şi parabola sentenţios-didactică. Nici jocul intertextual nu lipseşte, superbele versuri "Nu există lacrimi fără ochi/ şi totuşi tot nevăzutul plânge..." (Poemul lacrimilor) parafrazând parcă un altul, eminescian, care-l fascina până la obsesie pe Ion Negoiţescu: "De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi". Spre deosebire, totuşi, de colegii din generaţia sa, autorul ieşean nu "textualizează", nu scrie "în marginea" literaturii, nu înţelege poezia ca act narcisist, autoreferenţial şi nu deconstruieşte, parodic, modelele consacrate. Puţinele texte ce pot fi considerate "arte poetice" (Şpalturile, Peisaj marin, ciclul Nouă variaţiuni pentru orgă) sunt mai degrabă scenarii alegorice, fabule, poveşti "cu tâlc" despre destinul artistului şi al operei de artă, şi nu contează un program poetic, o concepţie teoreotică personală. Dar poate că e absurd să ceri poeţilor să se explice. în lirica lui Danilov sensul e inculcat adesea incantatoriu, printr-un ritual al rostirii sui generis. Pentru că nu conceptul, nu ideea conferă poemelor dramaticitate, ci - cum s-a observat - "patosul ideii".

Nichita Danilov se pare că are toate şansele să devină şi el o "figură mitică" a poeziei ieşene. Numai că mitul, în măsura în care consacră, răpeşte vieţii caracterul ei imprevizibil, surprinzător. Şi aş regreta nespus să nu mai fiu "surprins" citind viitoarele volume (nu antologii!) ale autorului Fântânilor carteziene.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara