Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Închipuiţi-vă, domnilor... de Ioana Pârvulescu


Închipuiţi-vă, domnilor, că într-un moment de graţie vi se îngăduie să visaţi femeia, iar visul vostru s-o plăsmuiască bucăţică cu bucăţică, de la parte la întregul ideal, de la însemnele frumuseţii răsfăţate de orice privire pînă la cele mai tainice părţi ale trupului destinate doar unuia: părul, aur şi aură, fruntea boltită sub care-i ascuns decalogul amorului, urechea îmelc sfiosî ce stă mai trează tocmai cînd îalene, ochiul dormiteazăî, sprînceana arcuită ca arcul negru al zeului săgetător de inimi, frumosul sîn alb îmai neted ca atlazul nouî, pîntecul har şi fîntînă a vieţii şi tot aşa, coborînd pînă la vîrful piciorului, fără să ocoliţi nimic, nici o părticică din cele care-l duc pe bărbat în ispită de-atîtea veacuri.

Închipuiţi-vă, doamnelor, că în acelaşi moment de graţie, vi se îngăduie să vă aflaţi într-o sală de oglinzi, iar în fiecare dintre ele, într-o revărsare de raze poleite, să vă vedeţi trupul parte cu parte, de la obraz la lacrima care reflectă diamantin razele, de la mînă la unghie, de la gură la suspin, toate şi oricare din ele în lumina cea mai caldă, mai încărcată de bucurie şi mai frumoasă. închipuiţi-vă că sînteţi femeia ideală, ceea ce înseamnă că trup şi suflet sînt în senină armonie, deşi fiecare parte a alcătuirii voastre intră într-o poetică rivalitate cu o alta, deşi fiecare oglindă e o poezie, astfel că nu poţi şti care e cea mai desăvîrşită.

Închipuiţi-vă, doamnelor şi domnilor, că acest joc de-a frumuseţea a existat aievea, că se datorează unui şir de bărbaţi-poeţi şi că a devenit o carte pe care o puteţi citi: Blazoanele anatomiei feminine. Poeţi francezi ai Renaşterii în traducerea lui Şerban Foarţă (Humanitas, Bucureşti, 2004). Povestea jocului (şi a cărţii) e demnă de alte timpuri, timpuri în care talentul poetic rivaliza cu sîngele albastru, rimele erau mai tari ca uneltirile, poemul te ridica pînă la regine sau te azvîrlea în închisoare, te trimitea la moarte sau te graţia. Timpuri în care poezia era o primejdie şi un balsam, iar meritul poetic nu era cu nimic mai prejos decît cel al armelor. Era secolul al XVI-lea: timpul lui Cl�ment Marot.

Marota lui Marotî

Cel care avea să declanşeze unul dintre cele mai frumoase jocuri literare ale vremii s-a născut la 23 noiembrie 1496 la Cahors, în Franţa, ca fiu al unui poet de curte al lui Ludovic al XII-lea, Jean Marot, celebru pentru rafinamentele sale retorice de tradiţie medievală. Cl�ment primeşte o educaţie cam descusută, greacă deloc, latină doar un strop, ceea ce nu-l împiedică pe tată să spere că tînărul va deveni un sobru om al legii. Dar la nici 18 ani Cl�ment Marot intră ca paj al unui senior francez, compune, pe urmele părintelui său, primele poezii şi, cînd Francisc I ia tronul, îi dedică un poem ocazional bine ticluit. Urmează şi alte poeme de circumstanţă, scrise cu talent, care-l aduc în suita surorii regelui, Marguerite dîAngoul�me, viitoarea îreine de Navarreî, poetă ea însăşi. După ce ajunge, în urma unui denunţ religios î mîncase slănină în timpul postului - în închisoare, scrie o convingătoare epistolă justificativă, desigur în versuri, şi e graţiat. Cl�ment devine poetul oficial al regelui, pe cît de admirat, pe atît de invidiat. Favoritul lui Francisc I reintră totuşi de două ori în închisoare şi de două ori se salvează prin poeme în care rafinamentele poetice nu sînt întrecute decît de cele ale spiritului de curtean. Sprijinitor virulent al Reformei, Marot intră în conflict deschis cu autoritatea catolică şi e nevoit să fugă, să se refugieze sub falduri de ocrotire feminină, mai întîi la fosta sa protectoare, Regina de Navarre, apoi în Italia, la curtea ducesei Ren�e de Ferrare, fiica lui Ludovic al XII-lea. între timp, în Franţa e condamnat în contumacie la ardere pe rug. Aici, în exil, începe jocul Blazoanelor.

Marot alege o imagine heraldică a feminităţii, o parte-fetiş a anatomiei feminine, îi dedică un poem, Blason du Tetin sau Beau Tetin (Frumosul sîn), şi-l trimite în Franţa, punînd astfel prima verigă într-un lanţ poetic şi deschizînd o competiţie al cărei cîştigător avea să fie ales de Ren�e de Ferrare. Imediat o sumă de poeţi, doi-trei foarte cunoscuţi, cîţiva ocazionali, uitaţi azi, în fine, alţii preferînd din motive de prudenţă anonimatul răspund cu poeme pe modelul dat şi pe bucăţica preferată. Lionezul Maurice Sc�ve: sprînceana, fruntea, gîtul, lacrima şi suspinul (acesta din urmă lipseşte din prezenta antologie). Saint-Gelais, aflat şi el în exil, pentru care Marot pune o vorbă bună la rege, se ocupă de gît, Maclou de la Haye prinde în blazon urechea şi privirea, Victor Brodeau nasul şi gura, Gilles dîUrigny unghia, Claude Chappuys mîna, Lancelot Carle genunchiul. Dintre îfragmentele feminineî cele mai îndrăzneţe pentru epoca în care au fost scrise, dar şi pentru contemporanii noştri, poezii pe care îi las pe stimaţii domni să le descopere singuri, numai una este semnată (de Eustorg de Beaulieu), celelalte apar anonim. Dar, ciudat, aceste poeme nu rănesc pudoarea, sînt pline de spirit şi lipsite de vulgaritate, arătînd că pînă şi lascivitatea era, încadrată în decorul renascentist tîrziu, de altă esenţă, plină de spirit. în fine, unul dintre duşmanii lui Marot, poet mediocru şi om meschin, Fran�ois Sagon, scrie totuşi un poem în care dă nu mai puţin de 44 de metafore şi ipostaze ale piciorului. Şi mediocritatea era, în secolul al XVI-lea, de altă calitate. Poeziile au apărut la un loc

într-o primă versiune în 1536, apoi în 1543. Premiul îl ia, neaşteptat, sprînceana, ceea mă face să cred că Ren�e de Ferrare le avea, pe ale ei, întocmai ca în poem: îCa abanosul negru, ce adumbră / Ardoarea ochiului cînd face semn / De moarte sau de graţieîî. Poate că autorul îi făcuse un clin dîoeil, o aluzie transparentă ca privirile ei albastre. între timp, nemiloşii bărbaţi au făcut, doar pentru ochiul masculin, şi contrablazoane ale trupului doamnelor, cu o pană înmuiată în estetica urîtului avant la lettre, poeme care îl depăşesc mult în curaj şi realizare artistică pe Baudelaire şi pe urmaşii acestuia. Şi urîtul era de bună calitate în secolul al XVI-lea.

Rechemat pentru un scurt timp de Francisc I, Marot va fi nevoit să fugă din nou. Moare în exil în toamna lui 1544. Dar marota lui (cum o numeşte Şerban Foarţă) e de o uluitoare actualitate poetică şi astăzi.



Partea pentru întreg



O adevărată ars amandi se conturează din antologia blazoanelor feminităţii. Nicidecum un atlas anatomic, fie şi poetic, ci acel trup care gîndeşte al îndrăgostiţilor şi acel suflet palpabil de care vorbeşte, cu mai bine de patru veacuri mai tîrziu, Octavio Paz, în eseul său despre dragoste. Fiecare parte are misterul ei care nu face decît să reflecte misterul feminin însuşi, iar libertatea de exprimare e de o cuceritoare gingăşie ludică. Fiecare parte e personificată într-o miniatură a femeii cu care poetul vorbeşte. Fiecare miniatură e un prilej de adoraţie. Pentru dragoste şi poezie nu există, de fapt, părţi privilegiate şi zone oropsite, organe nobile şi resturi neglijate: totul se încarcă de esenţe rare, pe model trubaduresc. Iată unghia cu care poetul dialoghează tandru: îCînd mîna dragei o sărut / Eu şi pe tine te sărut; / Şi, aburindu-te-ntr-o doară,/ Mă văd ca într-o oglinjoară / A cărei suprafaţă oarbă / Nu conteneşte să m-absoarbă. / Care-i puterea ta de taină, / O, unghie, ce n-ai altă haină / Decît mănuşa îîî Bărbatul care se lasă atras în abisul oglinzii unghiei î ce imagine halucinantă a dragostei ! Nu mai puţin demnă de premiat şi plină de fantezie decît sprînceana lui Sc�ve sau decît acest fragment dintr-un poem anonim cu parte bine definită: îîtu care ai să-i dărui/ Celui ce-ţi trece pragul, un inel / Cu boabă de mărgean, pentru ca el, / încercuin-

du-se, să nu te simtă/ Cu mult mai largă decît eşti, ci strimtă / Atît cît trebuie, - sau cît să nu / îl dai afară,-n jocul tău, chiar tuî.

Lui Şerban Foarţă i-ar fi stat bine la curtea lui Fran�ois I, unde ar fi dus o viaţă de favorit al muzelor deopotrivă cu al reginelor. Nimic mai potrivit pentru el decît traducerea fără greş sau cusur a acestei strălucitoare antologii, apărută în condiţii grafice pe măsură şi ingenios ilustrată de Ioana Dragomirescu Mardare. Se pot compara rimă cu rimă şi vers cu vers poemele originale cu blazoanele traduse (am şi făcut-o în multe cazuri) fără a găsi vreo infidelitate de ton, spirit sau talent. Prefaţa în versuri a traducătorului este o capodoperă demnă de atmosfera secolului al XVI-lea, de tainic umor, peste care s-a aşternut, ca un văl care să acopere şi să dezvăluie, ce au dat mai subtil în poezie veacurile următoare. Blazoanele anatomiei feminine este cea mai rafinată carte pe care am citit-o anul acesta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara