După Ioana (1929-2009), sora ei, și fratele geamăn al acesteia, Ion (1929 – 1979), s-a stins, la capătul unei lungi și grele suferințe, pe 30 octombrie, la Paris, și Maria Brătianu, ultima dintre fiii marelui istoric George Brătianu (1899- 1953). Și ea, ca și Ioana, a avut în exilul combatant din Franța o exemplară atitudine patriotică, democratică, anticomunistă. În plus, Maria Brătianu a adăugat luptelor politice, în anii de după Revoluția din 1989, și o activitate de istoric, neezitînd să-și treacă un masterat în acest domeniu la o vîrstă „seniorială”, ea activînd în cadrul grupului de studii istorice românești de la INALCO (fostul Institut de Limbi Orientale). Mai înainte, ea se remarcase prin editarea, în exil, cu filială pietate, a operei ilustrului său părinte, din care menționăm volumul fundamental La Mer Noire (Editura Societății Academice Române, München, 1969), pandantul românesc-pontic, scris în aceiași ani imediat postbelici, cu faimoasa La Méditerrannée, a prietenului lui George Brătianu, Fernand Braudel (1902-1986), ce nu mai are nevoie să fie prezentat...
Maria Brătianu a fost despărțită de România de la începutul anului 1944, pe cînd, adolescentă fiind, împreună cu sora și fratele ei, a fost trimisă, pentru a se salva, în Occident (inițial în Elveția, cu guvernanta lor originară din partea alemanică a acestei țări – de unde, la toți trei, excelenta cunoaștere a limbii germane!), de către tatăl lor, cel care urma să fie întemnițat și asasinat la Sighet (în închisoarea pe care Ana Blandiana și Romulus Rusan au transformat-o în Memorial al suferințelor românilor sub opresiunea comunistă).
Ani de-a rîndul – Maria, căsătorită, între timp, cu reputatul sociolog Eric de Dampierre (1928-1998), profesor la Universitatea Paris X Nanterre (de care, însă, va divorța), el însuși, deși nonconformist și om de stînga, descendent al unei ilustre familii din marea aristocrație franceză – s-a numărat printre militanții de frunte ai Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (LDHR), secția română, în exil, la Paris, a Federației Internaționale a Ligilor Drepturilor Omului (FIDH), cu sediul tot în Capitala Franței, cea mai credibilă și mai cunoscută organizație a Refugiului românesc, renăscută după 1977.
Liga se constituise încă din 1921, sub conducerea distinsului jurist democrat Gh. Costa-Foru, a activat în țară pînă la instaurarea regimului comunist, în 1948 – cînd, nu-i așa? – devenise „inutilă” – însă s-a reconstituit la Paris, în același an, avînd în schimb o existență destul de anodină, cu multe sinuozități, chiar, ce vor lua sfîrșit numai odată cu reclădirea sa din temelii, în 1977, odată cu relansarea Exilului Românesc prin efectul Paul Goma, și datorat muncii asidue a regretaților Mihnea Berindei, în primul rînd (n. 1948 – dispărut prematur, în iunie 2016), Sanda Stolojan (1923-2005), și a surorilor Maria și Ioana Brătianu, ca și ale lui Dinu Zamfirescu, Matei Cazacu ori Mihai Korne și Antonia Constantinescu (1940-2003), sprijiniți de unii prieteni francezi, precum Anne Planche, avocatul Pièrre Colas ori cunoscutul traducător franco-român Alain Paruit- Herșcovici... La finele anilor 1980, Maria Brătianu a ocupat funcția de Președintă a Ligii – iar cel care scrie aceste rînduri a avut onoarea de a reprezenta, începînd cu 1985, LDHR în Italia, precum dr. Ionel Vianu o reprezenta în Elveția, Horia Georgescu în Anglia etc...
Maria Brătianu avea să-și regăsească țara abia după prăbușirea regimului comunist, la 22 Decembrie 1989. Ulterior, a prezidat, ani de-a rîndul, Asociația Memorialului Victimelor Comunismului, înființat de către Ana Blandiana (din septembrie anul acesta, Cavaler al Legiunii de Onoare!). Cine mai mult decît Maria Brătianu ar fi putut resimți durerea poporului nostru încadrîndu-se, din prima clipă, printre cei ce-i comemorau trecutul însîngerat?
Dispariția ei lasă în urmă adînc întristate amintiri din exilul românilor în anii îndelungați pe care acesta i-a avut de înfruntat în Lumea Liberă.
Scriem aceste cuvinte, astăzi, cu inima cernită. Am cunoscut-o. Am prețuit-o.
N-am să uit niciodată telefonul, neașteptat, primit de la ea prin care mă invita, pe mine, ultimul venit în exilul românesc, în mai, 1984, să particip la manifestarea de protest din fața Ambasadei RSR, cu ocazia unei derizorii recepții dată de aceasta, de 8 mai, Ziua Partidului (și la care singurul personaj mai important remarcat de noi a fost ambasadorul Vietnamului, care însă, spre stupoarea noastră, n-a ezitat să primească – poate din greșeală? – la intrarea de „protocol” în ambasadă, unde eram postați, pe rue Saint Dominique, manifestul distribuit de noi!). A fost prima mea demonstrație la care am luat o parte activă (mai participasem la una pro- Solidarnosc, în fața Ambasadei Poloniei, pe 30 august 1983, abia sosit în Franța, unde îi văzusem pe Paul Goma și pe Virgil Ierunca...). Multe altele vor mai urma, însă toate cu Maria și cu Ioana Brătianu, cu Mihnea Berindei, cu Neagu Djuvara, cu fizicianul Ion Ghica, cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, cu Ruxandra Pelazza, cu arh. Ștefan Gane, și cu toți ceilalți enumerați mai sus, în frunte...
La nivel strict personal, tot Maria Brătianu, fosta angajată a I.B.M., și, deci, pricepută la computere, a fost cea care mi-a dat, în august, 1991, chiar în zilele puciului de la Moscova, primele lecții de informatică, deoarece tocmai îmi cumpărasem primul meu ordinator portativ, un Toshiba... 086 (sic!), pe atunci, o piesă aproape de avangardă!... La capitolul acesta însă, spre rușinea mea, în ciuda eforturilor ei susținute și, uneori, exasperate, am rămas, pînă astăzi, un foarte mediocru discipol...
...Conform dorinței sale, Maria Brătianu a fost incinerată joi, 9 noiembrie – întîmplător, într-o zi mare pentru Umanitate, sărbătoarea căderii Zidului Berlinului, în 1989 – la Père Lachaise, cel mai celebru cimitir parizian. Nicidecum, ea nu a fost „cremată în grabă”, cum s-au grăbit, în schimb, să afirme, senzaționalist, unele publicații de scandal dîmbovițene... Cu atît mai mult întrebarea, lansată insinuant, de aceleași ziare-tabloid, „ce cunoștea ea despre liderii PNL?” nu-și are nici un rost, fiind strict aberantă și deplasată, pentru oricine o cunoștea pe Maria și detașarea ei – mai ales în ultimii ani de suferință – față de politica din Țară...
Ca și afirmația ridicolă că singura ei rudă apropiată, nepoata sa, Marie Hélène Fabra-Dubiez (n. 1961), fiica Ioanei Brătianu și a soțului acesteia, unul dintre cei mai prestigioși ziariști francezi, nonagenarul Paul Fabra (fost, ani îndelungați, șef al paginilor economice de la „Le Monde“), s-ar fi aflat în „ vacanță” în Japonia, lăsînd să se înțeleagă că nu a dorit să și-o întrerupă... De fapt, Marie Hélène, care, în ultimii ani, atunci cînd vine în Țară, locuiește la noi în casă – cum a fost cazul și la începutul lui octombrie – se află într-o călătorie de lucru în Japonia, ca pictoriță și artist plastic, pentru o expoziție... Și, în nici un caz, Mariei nu i-a fost „refuzată” înhumarea în capela-pantheon a Brătienilor, de pe cunoscutul lor domeniu de la Florica (lîngă Pitești), unde odihnesc și Ion „cel Bătrîn” (I. C.) Brătianu, și Ionel (I. I. C.) Brătianu, și istoricul George – adus, cu greu, în 1970, din Cimitirul Săracilor de la Sighet – și Vintilă, senior, mort în 1930, și fiul său, Vintilă junior, revenit din exil și mort după Revoluție, și Oni (care, rămas în țară, adresa, cu risc enorm, scrisori Europei Libere!), și mulți alți Brătieni, ci urna cu cenușa ei va fi, cît de curînd, transportată acolo de către nepoata ei și de către rudele ei paterne, Brătianu, și materne, Sturdza... Hotărît lucru, presa de scandal din România, reluată și cu favoarea anonimatului de pe internet, nu știe ce să mai inventeze!
Maria Brătianu nu trebuie niciodată uitată în istoria noastră... REQUIESCAT IN PACE!
Adrian Niculescu
vicepreședinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (I.I.C.C.M.E.R.)
