A găsi un autor brazilian care să se fi bucurat de notorietate în a doua jumătate a secolului XX, dar sî nu fi fost „de stînga“, e aproape o imposibilitate: celebritatea culturală era atunci aranjată şi promovată de către reprezentanţii unei „intelighenţia“ afiliate, pe faţă sau pe ascuns, partidului comunist.
A respinge marxismul şi modelul sovietic însemna, în lumea literară, a te auto-condamna la marginalizare: exact ca în Franţa aceloraşi ani!
Şi, totuşi, cîţiva scriitori au îndrăznit să înfrunte teroarea ideologică şi să nu url cu lupii. Poate că cel mai spectaculos caz îl reprezintă Nelson Rodrigues (1912-1980), dramaturg de talent sclipitor, dar şi jurnalist redutabil, ce nu s-a sfiit niciodată să-şi spună sus şi tare adevărul. Cîteva picături de sînge local îi ofereau lui Nelson fizionomie intens-braziliană, făcînd şi mai pregnantă această figură de mulatru, opus din instinct curentului oficial de gîndire, fabricat pe vremea aceea la Moscova.
În ciuda acţiunii concertate a criticilor literari comunizanţi, care avea drept scop diminuarea pe toate căile a importanţei operei scriitorului, realitatea a sfîrşit prin a se impune: Nelson Rodrigues rămîne cel mai mare dramaturg brazilian din toate timpurile. Astăzi nimeni nu mai contrazice acest adevăr devenit comun. Vor trebui să treacă mulţi ani pînă cînd să se ivească în Brazilia alt dramaturg comparabil cu el. După dispariţia scriitorului, în 1980, odată cu editarea operelor sale complete, alt adevăr - de data asta cu totul neaşteptat - s-a impus tuturor: Nelson Rodrigues fusese şi un mare prozator, precum şi un comentator dintre cei mai lucizi ai vieţii şi ideilor timpului său.
Mai ales acţiunea lui de jurnalist integru, imposibil de ameţit cu drogurile marxiste, i-a înfuriat la culme pe comunişti. Ar fi trecut ei mai uşor peste literatura scrisă de Nelson Rodrigues, dar nu i-au putut ierta jurnalistului rectitudinea morală şi luciditatea politică. Iritarea literaţilor „progresişti“ şi „angajaţi“ din anii ’60-’70 a avut bătaie lungă: chiar şi astăzi, cînd reputaţia de scriitor a lui Nelson Rodrigues nu mai poate fi în nici un fel clintită, sutele sale de articole şi de cronici au rămas prea puţin cunoscute, nereeditate în întregime, trecute intenţionat sub tăcere de cei interesaţi.
În articole publicate de-a lungul cîtorva decenii, dramaturgul a avut curiozitatea de a urmări atent tot ceea ce se întîmpla în Brazilia, cum se transforma ţara de la an la an; n-a fost un gest neobişnuit, deoarece aceleiaşi îndeletniciri i se consacrau atunci mii de ziarişti. După 1950, Brazilia devenise „ţara jurnalismului“. Ceea ce îl deosebea însă pe Nelson era capacitatea de a nu se lăsa furat de aparenţe.
Principiile de bază ale jurnalismului practicat de acest mare dramaturg se lasă rezumate cu uşurinţă: lumea s-a transformat, după el, într-o „societate de masă“ şi se îndreaptă tot mai vizibil spre domnia majorităţii, aşa că singurul lucru cuminte pe care îl putem face este să luăm apărarea individului, să îl protejăm în faţa „masei“. Lectura lui Canetti l-ar fi putut influenţa pe autor, deşi concluziile sale par extrase doar din examinarea situaţiei braziliene. Dictatura consensului reprezintă un adevărat scandal al epocii noastre, pentru că mulţimile „sunt idioate prin definiţie“, afirma calm jurnalistul. Exaltarea vîrstei tinere, mania de a miza pe avantajul biologic al persoanei marchează o altă absurditate contemporană: înţelepciunea se dobîndeşte doar prin experienţă; cel „care învaţă de-a lungul întregii sale vieţi, numai acela merită numele de om“. „În tinereţe, eram un prost, gata să îmbrăţişeze orice modă“, mărturiseşte dramaturgul, făcînd apel la propriul său parcurs. Spunînd despre el însuşi că este un „fost laş“, Nelson Rodrigues punea degetul pe rană: el credea că şi-a dobîndit propria individualitate atunci cînd a ieşit din rînd, cînd a refuzat să mai asculte de alţii. Iar asta nu s-a întîmplat cînd era tînăr, ci mult mai tîrziu.
În 1964, cînd în Brazilia militarii au preluat puterea, Nelson Rodrigues a fost unul dintre puţinii intelectuali care şi-au manifestat adeziunea la noua ordine de lucruri: a salva ţara de comunism şi de exemplul cubanez i s-a părut un scop mult prea important pentru a mai lua în seamă mijloacele folosite. Chiar şi astăzi acest adevăr e rostit în Brazilia cu jumătate de gură şi doar de cei curajoşi.
Enunţat de marele dramaturg încă în urmă cu 45 de ani, a provocat scandal, dar a arătat la lumina zilei integritatea unui caracter.
