Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Naşul meu literar, Virgil Iernuca de George Radu


Pe Virgil Untaru l-am cunoscut în cenaclul lui Lovinescu şi ceea ce ne-a apropiat a fost pasiunea comună pentru Stéphane Mallarmé. Asta s-a întâmplat în 1942, anul centenar al naşterii sale, cu prilejul căruia apăruseră o seamă de scrieri importante, mai ales franceze, despre singularul poet. Erau volume substanţiale, atât cu caracter biografic şi memorialistic, cât şi exegetic, precum şi ediţii prestigioase sub raportul condiţiei grafice, din operele cele mai ermetice şi mai supuse interpretării, ale autorului Herodiadei şi După amiezii unui faun, dar îndeosebi al unor proze şi poeme, precum Divagaţii, Igitur, O lovitură de zaruri nu va anula niciodată hazardul. Untaru era ca şi mine un foarte modest frecventator al Sburătorului (nu l-am auzit vreodată producându-se cu lecturi proprii sau intervenţii orale), dar avea în urma sa o intensă activitate publicistică pe tărâm literar, cu care nu mă puteam în nici un fel compara. Admirator devotat al lui Lovinescu despre care scrisese laudativ, acesta nu înceta să-l considere în secret un mediocru, aşa cum o dovedeşte al şaselea volum din Agende, unde Lovinescu - în urma unor lecturi la care, cu prilejul vizitei din 23 iunie 1943 Virgil Untaru împreună cu Geo Dumitrescu fuseseră prezentaţi de Eugen Jebeleanu - exclama: "îi execut magistral pe amândoi", neomiţând să consemneze: "le dau cărţi". "Execuţia" semnifica aşadar o dezaprobare faţă de literatura ce-i fusese împărtăşită, nu afecta însă câtuşi de puţin atitudinea binevoitoare, generoasă chiar, a criticului, care rămânea mai departe receptiv.

Primul meu contact personal cu Zaharia Stancu a însemnat un eşec. Tocmai citise într-una din duminicile "Sburătorului" nişte versuri dintr-o plachetă intitulată Pomul Roşu, cu un pronunţat caracter de extremă stânga. Posedam această plachetă şi la sfârşitul lecturii, în pauza finală a şedinţei, m-am apropiat de Stancu solicitându-i un autograf pe exemplarul meu. Refuzul său a fost categoric şi fără să-mi ofere vreo explicaţie. Mi-am spus că am de-a face cu un om talentat, dar necioplit... Nu credeam că voi mai avea vreodată motive să stau de vorbă cu el.

Nu mai ţin minte exact în ce împrejurări a aflat Stancu de relaţia mea cu Tudor Arghezi. Sigur e însă că n-au putut exista decât două alternative: fie că l-a încunoştinţat Lovinescu, fie că a asistat într-una din după amiezile când îl vizitam, şi a putut deduce din conversaţia mea cu el că eram un frecventator asiduu al poetului. Aşa se face că părăsind într-o duminică seara, la sfârşitul obişnuitei şedinţe a cenaclului, domiciliul criticului, m-am trezit în stradă cu cineva care, de la spate, punându-mi călduros o mână pe umăr, mi s-a adresat. Am întors capul şi, surprins, l-am recunoscut pe Zaharia Stancu. "Ascultă-mă - a exclamat el - ştiu că îl frecventezi zilnic pe Tudor Arghezi. îl cunosc foarte bine. Nu este omul care dându-te afară pe uşă să-ţi îngăduie să intri pe fereastră. Dacă îţi tolerează cu atâta consecvenţă prezenţa, înseamnă că e ceva de capul dumitale! Fă bine şi dă-mi un text pe care să-l public în Azi ". I-am explicat că nu am obişnuinţa scrisului, că n-am publicat niciodată. Stancu nu s-a dat bătut: "Scrie despre orice, indiferent ce-ţi trece prin minte, poate să fie şi numai o pagină, nu importă; îmi este de-ajuns ca să-mi dau seama de ce eşti în stare. De altfel, aminteşte-ţi vorbele lui Arghezi: ca să cunoşti câte parale face borcanul nu trebuie să mănânci toată dulceaţa, e suficient o linguriţă. După care, a încheiat: Voi şti ce am de făcut. Aşa că treci pe la redacţie şi lasă-mi textul, dacă nu mă găseşti în ziua aceea acolo".

M-am frământat, m-am tot gândit. îmi trebuia un subiect. Despre ce să scriu? întâmplarea a făcut să aflu de păţania unei femei bogate, căsătorită cu unul dintre directorii băncii Marmorosch-Blank. Prezida un comitet de binefacere şi organizase cu prilejul zilei de Sfântul Nicolae o distribuire de daruri constând în ghetuţe noi-nouţe. La un moment dat, unul dintre copii, recunoscător şi emoţionat, îngenuchiase în faţa generoasei persoane (ţinuse să împartă ea însăşi cadourile) şi sărutându-i mâna i-a urat: "Să dea Dumnezeu doamnă să aveţi o mie de lei!" Scena era din cale afară de înduioşătoare, traversând-o totodată o undă subtilă de ironie; aşa încât mi s-a părut potrivită cu ceea ce îmi ceruse Zaharia Stancu. M-am aşternut pe scris, într-un stil liricoid, uşor patetic, de un sentimentalism naiv; nu cunoşteam tehnica expunerii elaborate sub controlul virtuţii literare.

Am trecut pe la redacţia revistei Azi, unde însă n-am dat de Zaharia Stancu, ci de Horia Liman care - fapt evident - deţinea o funcţie majoră; foarte autoritar, mi-a cerut să-i predau lui textul. S-a apucat să-l citească şi, la capătul lecturii, pe un ton şi în cuvinte batjocoritoare, m-a trimis la plimbare, nu înainte de a arunca manuscrisul la coş. Am evitat să dau ochii cu Stancu şi nu i-am relatat ce păţisem. Luat de evenimente care au dus pînă la urmă la suspendarea revistei, autorul inimoasei iniţiative nu a mai fost în măsură să-i confere actualitate. Ce am povestit în legătură cu el poate fi, ce-i drept, interpretat ca o divagaţie, mult dincolo de episodul lovinescian, marcat totuşi de pecetea lui. Comportamentul lui Stancu, cu prelungirile lui peste hotarul strict al "Sburătorului", până în pragul încă nu deplin conştientizat al erei comuniste, se constituie într-un autoportret, pe care am socotit că merită să-l evoc pentru pitorescul lui psihologic. în ce priveşte atitudinea lui Horia Liman, aceasta m-a blocat - credeam eu - definitiv, creându-mi un complex psihic de care eram convins că nu avea să mă părăsească vreodată. Iată aşadar terenul sufletesc pe care, cu o întârziere de patru ani, urma să cadă o nouă propunere de a pregăti un text spre publicare; de astă dată, cel care mi-l solicita era prietenul Virgil Untaru.

În 1944, relaţia mea cu Virgil câştigase în complexitate. Fusesem introdus în cercul foştilor editori şi colaboratori ai revistei Albatros, cunoscându-i astfel pe o bună pare dinre cei ce aveau să-şi cucerească o deplin meritată notorietate, chiar dacă unii nu se numărau propriu-zis printre redactori. în rândurile lor se aflau Dimitrie Stelaru, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Ben Corlaciu, Marin Sârbulescu. Deosebit de aceştia, prin Virgil l-am cunoscut pe Ion Caraion căruia i-am devenit în curând un prieten foarte intim. Virgil îmi aducea numere speciale din Albatros, ca de pildă, faimosul "număr roz", pe care mi le lăsa un timp şi apoi, din păcate, mi le cerea înapoi. Spun "din păcate", pentru că nici unul din exemplarele încredinţate mie vremelnic n-a supravieţuit.

Colaborator al ziarului Ecoul, unde îl seconda pe Miron Radu Paraschivescu la alcătuirea paginei culturale, Virgil Ierunca s-a aflat în neplăcuta situaţie de a nu-şi putea îndeplini sarcina asigurării materialului publicistic al pomenitei pagini. Trebuia să facă faţă sesiunii de examene din februarie, din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde era înscris, şi un spaţiu din Ecoul rămăsese neacoperit. Atunci mi s-a adresat mie, cerându-mi de urgenţă un articol de 45 de rânduri stas bătute la maşină. I-am explicat că nu sunt în stare să-i satisfac dorinţa (blocajul psihic pe care mi-l provocase Horia Liman acţiona din plin) şi că e inutil să apeleze la mine. Nu s-a lăsat convins: "Umbli cu mofturi! Ai gusturi rafinate de natură să-l cultivi pe Mallarmé, şi pretinzi că nu eşti capabil să scrii 45 de rânduri pe o temă literară. Şi vrei să te cred..." I-am replicat că preocupările mele de moment nu erau de ordin literar şi că mă absorbise interesul pentru artele plastice. Eram pasionat de Van Gogh."Foarte bine! - a reacţionat Virgil - scrie despre Van Gogh, n-am nimic împotrivă, dar să fie strict 45 de rânduri. Dacă îmi eşti prieten, apucă-te şi scrie. Poimâine să-mi prezinţi articolul!" M-am aşezat la masa de scris şi am stat nouă ceasuri în faţa colii albe de hârtie, fără să pot aşterne un singur rând. A doua zi i-am adus lui Virgil faptul la cunoştinţă, gândindu-mă că e corect să-l previn cât mai din vreme. Nici nu a vrut să audă: "N-ai reuşit ieri, o să reuşeşti mâine; nu accept sub nici un motiv să renunţi; reia-ţi locul la masa de scris!"

În faţa obstinaţiei atât de ferme a lui Ierunca, n-am avut încotro. A trebuit să mă supun. Şi iată, minunea s-a produs... Am încropit până la urmă cele 45 de rânduri, numărate cu migală, şi i le-am înmânat. Semnasem cu pseudonimul Ştefan Sava (nu trebuie uitat că totul se petrecea sub regimul lui Ion Antonescu). Articolul a apărut în Ecoul din 16 februarie 1944. Când l-am văzut, am trăit câteva clipe de euforie. Blocajul fusese spart. Am început să public cu regularitate, la scurte intervale de timp, un şir de medalioane, consacrate toate unor mari personalităţi din domeniul artelor plastice europene, moderne şi contemporane.

Stimulentul la care m-a supus Virgil prin "îndărătnicia" lui a fost atât de puternic, încât i-am rămas recunoscător toată viaţa. în comparaţie cu tot ce i-a precedat atitudinea şi gestul, meritul său iese cu atât mai pronunţat în evidenţă. A trebuit să înfrunte sumedenia de obstacole ce-i îngreunaseră demersul care mi-a influenţat destinul. A dat dovadă de încredere, de generozitate, de simţ pedagogic. Articolul meu despre Van Gogh era departe de a fi fost grozav, dar Virgil a ştiut să-mi ocrotească şi încurajeze în continuare debutul. începând din 1946, drumurile noastre s-au despărţit, poate şi pentru că eu optasem în favoarea creaţiei artistice plastice, dar mai degrabă datorită implicaţiei mele politice, de care se distanţase radical. Virgil Ierunca cel pe care l-am evocat avea să dispară pentru totdeauna...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara