Gellu Dorian, Închizi fereastra. Şi zbori!, Editura Paralela 45, 2015, 128 pag.

Onecontenită strădanie a solitarului de-a descinde în existenţa mundană, de-a ajunge în contact cu cît mai numeroase feţe ale acesteia pare a constitui direcţia de înaintare proprie poeziei lui Gellu Dorian. Procesul nu e unul lesnicios. La fiecare pas apar dubiile, dilemele, contrarietăţile care dau trup textului, spontan în măsura în care le înregistrează şi deliberat în măsura în care le raportează repetitiv, obsedant, conştiinţei. A unei conştiinţe care se dovedeşte însă oarecum pregătită a le recepta.

Alertată anticipat de feluritele circumstanţe provocatoare ce i se pun în faţă, precum o probă a naturii sale solitare. Cercul solitudinii se închide astfel în propria sa rumoare, mimînd socializarea: „nu ştiu dacă a fost mai bine la început/ cînd nu aveam nici un prieten şi toţi se uitau la mine cu gîndul bun,/ aşa cum te uiţi la statui şi le admiri pentru cît de multe fapte ascund/ şi nu spun nimic despre ele/ sau acum cînd nu ştii cărui prieten să-i spui/ că nu eşti nici statuie, nici munte la care vine mahomed/ să se încline,/ ci omul acela căruia cînd îi lipseau toate era fericit,/ iar acum cînd are de toate este trist” (W). Cu aparenţa de-a se încontra cu lumea, autorul prezintă o dispută cu sine însuşi. Începe astfel un lung monolog. O expoziţie a şanselor care sînt neşanse, a raţiunii care se izbeşte cu obstinaţie de zidul iraţiunii, a posibilului-imposibil, reprezentînd însăşi maniera în care poetul poate lua contact cu o lume care e concomitent ea însăşi şi reflexul său în oglindă. Un joc angajant la culme prin acrobaţia sa similiraţională: „privind înapoi, privind înainte, privind în sus de unde niciodată nu vine nici un răspuns/ pentru că pînă acum nimeni n-a ştiut întrebarea/ şi mai ales cui să i-o adreseze,/ uitînd că răspunsul este chiar în cel ce întreabă/ şi nu crede că se întreabă,/ că el este cel întrebat de celălalt/ care caută în celălalt prietenul care-i devine duşman (ibidem). Precipitate, insistente pe ceea ce nu poate fi delimitat, cuantificat, versurile trădează, pe lîngă energia temperamentală, o tactică a afirmării. E o încercare de-a capta atenţia publică printr-un soi de prestidigitaţie a logicii menită a aduce datele concretului în starea unui (dez)echilibru fantasmatic: „Aceste întîmplări sînt toate neîntîmplate,/ mi-au spus că de mîine toate se vor întîmpla/ şi mîine deja a trecut/ şi mîine deja va veni/ şi mîine deja a venit/ şi ieri deja nu mai este/ şi nimic, dar absolut nimic nu s-a mai întîmplat/ din cele cîte s-au întîmplat” (Fiecare cu viaţa şi moartea lui). Cutezînd a se adresa epistolar lui Dostoievski însuşi, poetul moldav propune (gest temerar al însinguratului) o confruntare a toate cele ce sînt cu neantul. Începînd cu poezia însăşi. Contextul este cel al unei absenţe generalizate, înscrise într-un timp fără timp, deoarece deopotrivă prezentul şi viitorul n-ar putea avea un statut de existenţă: „da, mă întreb şi eu, pe cine mai interesează/ grămăjoara asta de cuvinte/ care încearcă să transforme/ nimicul în poezie,/ mă întreb şi eu aşa, pur şi simplu,/ nu că aş aştepta vreun răspuns de la cineva anume,/ pentru că cineva anume nici nu mai există,/ toţi cei care ştiau să-mi răspundă/ au numai trecut,/ prezent, deloc,/ viitor, nici atît” (Dragă Fiodor Mihailovici). Dar pe neaşteptate e schiţată o redresare. Viziunea ecleziastică a deşertăciunii absolute capătă în scriitura poetului un salutar accent vital. Tocmai prin înverşunarea deriziunii, prin tentaţia de minimalizare la limită, prin litotă, e semnalată o energie de fond a operaţiei. Mişcarea pe scara cantitativă a entităţilor ajunge a sugera nostalgia palpabilului, prezenţa subiacentă a concretului. O încercare de-a contracara disoluţia în nimic: oprirea risipei. Firimiturile acestei „puzderii de resturi” care întrupează viaţa, ale acestei „grămăjoare de cuvinte” care înfiripă discursul poetic, puse sub ochii lui Fiodor Mihailovici, au preţul lor imuabil. Cadrul confesiunii e degajat, chiar boem. Dacă pentru unii stagnarea simbolicei risipe ar fi naturală, o instinctivă supravieţuire, pentru alţii ar constitui un gest ţinînd de evaziune: „cînd ieşi din pagini,/ cîrciumile sînt pline de cititori/ poeţii stau întinşi pe pagini ca pe cearşafuri umbrele femeilor/ decupate dintre cute” (În familie). Iar un poet precum Gellu Dorian ştie bine că, orice s-ar spune ori ar spune chiar el însuşi, nu-i este îngăduit a-şi risipi „grămăjoara de cuvinte”.