În concepţia lui Nicolae Manolescu, „toată critica e o lectură, o descoperire, o bucurie, un viciu, o boală incurabilă”, y compris şi istoria literaturii, căci, de la Călinescu citire, „critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în sensul cel mai larg”. O dovedeşte din plin şi noua Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, o carte care nu este un simplu compendiu al Istoriei critice… , ci o rescriere a ei, în formă concentrată.
Polemic faţă de criticii literari care au vorbit despre faptul că nu se mai pot scrie istorii (de autor) ale literaturii în această epocă (negând, astfel, validitatea Istoriei critice…), Nicolae Manolescu se adresează acum „celor care citesc”, îndeosebi copiilor. Înţelegem, fireşte, că are în vedere spiritul copilăresc, indiferent de vârstă, acela care nu a pierdut curiozitatea, plăcerea şi bucuria lecturii. Deşi volumul conţine şi un ductus pedagogic, lesne observabil, profesorul de literatură, care scoate uneori capul dintre pagini, nu este deloc încruntat sau preţios, ci jovial şi luminos, ba chiar colocvial şi ştrengar (de pildă: Cârlova „este cel dintâi soldat din avangarda romantismului nostru liric, înregimentat în Unitatea 1820 Lamartine”, „Cine ştie una la fel de frumoasă să ridice mâna”, „Ce gust de zmeură are câteodată poezia lui Adrian Popescu! Citiţi-l, dacă vreţi să ştiţi la ce mă refer!”). De fapt, Manolescu pare mai degrabă un ghid care ne plimbă printr-o National Gallery a literaturii române (în capitolul dedicat Modernismului există o secţiune intitulată Tablou de epocă, iar o subsecţiune, Galerie cu poeţi). Numai că ghidul are cumul de funcţii, fiind şi pictor, în prealabil, şi selecţionerul expoziţiei. Iar marele său pariu este tocmai acela de a învinge natura muzeală a trecutului, de a însufleţi tablourile şi portretele de scriitori şi de opere. Precizia desenatorului (care taie fără milă în corpul biografiilor şi al scrierilor, reţinând doar esenţialul) se îmbină cu imaginaţia artistului (cel care adaugă pete atrăgătoare de culoare) şi cu ingeniozitatea călăuzei critice (deschizătoare de trasee intertextuale şi de viziuni palimpsestice). Firul narativ-istoric este subiacent, de altfel, începutul cărţii semnalează intrarea într-o poveste a literaturii (A fost odată ca niciodată. Secolele XVI-XVIII), în care autorul dialoghează frecvent cu alţi critici şi istorici literari (punându-se de acord sau delimitânduse de opiniile lor) pe marginea „personajelor” galeriei. Structura acesteia diferă parţial de partajările din Istoria critică…, însă cursul literaturii române rămâne limpid. Din câteva linii percutante sau dintr-una singură, portretele literarpsihologice sunt de neuitat: Antim Ivireanul este „Bossuet al nostru”, Dimitrie Bolintineanu este „privighetoarea poeziei noastre romantice”, Caragiale e „primul om şi scriitor media din istoria noastră literară”, ca diarist, Goga este un „nou Procopius”, „Figura de divinitate enigmatică a lui Sadoveanu e a unui Budha autohton”, „Teodoreanu rămâne cel mai ilustru fabricator de fraze cosmetice din romanul nostru”, „Perpessicius a fost un critic de lume şi un curtean al Literelor”, Pompiliu Constantinescu este „criticul fără însuşiri”, Şerban Cioculescu „era un Sherlock Holmes aflat necontenit pe urma unor piste şi reconstituind filiere”, „Poezia Angelei Marinescu e mai bacoviană decât a lui Bacovia”, „Ţoiu e un fel de Pantazi”, Gabriel Dimisianu joacă „rolul înduioşător de mamă a răniţilor”, „Pierrot înnăscut, Iaru are clovneria tristă”, Ion Bogdan Lefter este „un Marx autohton al postmodernismului” etc. Scriitorii ies din rame, la o împunsătură a baghetei magice a ghidului, iau cuvântul într-un scurt performance literar, animând sălile muzeului. Atmosfera e una de sărbătoare, deşi contemporanii se văd mai posaci, intuind parcă nemulţumirea dublurilor din afara galeriei faţă de tratamentul critic neconcesiv al maestrului de ceremonie. Nicolae Breban e întunecat, tună şi fulgeră ca în filmele mute, fiindcă, da, „cu mai mult discernământ, Breban ar fi putut fi un mare romancier”, Gabriel Liiceanu sau Ana Blandiana sunt gravi până la împietrire, fiindcă ei, ca memorialişti, sunt prea „complezenţi” faţă de ei înşişi, Alex Ştefănescu priveşte orgoliosdescumpă nit la Istoria sa, „o fotografie în alb şi negru a literaturii postbelice”, Hobbitul Emil Brumaru visează, fireşte, la „şoldul Tamarei”, dar tot în „registru minor”, Ştefan Agopian ricanează la auzul „mizelor mari”, căci „literatura lui, deseori vrăjitorie curată, e condamnată la minorat artistic” ş.a.m.d. Ce-i drept, Eugen Simion ar părea în extaz, a scăpat de comparaţia cu femeia frigidă din Istoria critică… Fluturându-şi caftanele, veseli nevoie mare, cum n-au fost niciodată aievea, sunt „bătrânii” cronicari, căci şi Manolescu, precum Negrici, încă îi priveşte cu duioşie, ca eroi întemeietori. Dar mă opresc aici, nu vreau să vă răpesc farmecul vizitării pe cont propriu a acestei National Gallery manolesciene.
Călinescian în ce priveşte inventivitatea şi originalitatea artistică a formulărilor, Manolescu devine acut lovinescian prin ideea revizuirilor estetice. Absolut necesare: „fără o relectură critică, nu există o viaţă de apoi a operelor”. Se revizuieşte el însuşi la doar câţiva ani de la publicarea Istoriei critice…: îşi ascute verdictele critice, îşi foloseşte mai mult bisturiul în eliminarea părţilor ridate ale operelor, caută oaze de frumuseţe în locuri mai puţin frecventate, încurajează urcarea în canon a unor scriitori. Taxează prejudecăţi literare (cum ar fi aceea că tot ce iese din mâna unui mare scriitor e valoros estetic: „Tam-tamul făcut în anii din urmă în legătură cu Caietele lui Eminescu de către C. Noica şi E. Simion arată că lecţia de spirit critic a lui Călinescu n-a servit la nimic”), interpretări greşite, transformate în clişee (de exemplu, lectura articolului lui Preda, Obsedantul deceniu), ironizează cultul statuilor („Copilului teribil al avangardei şGellu Naumţ i s-au iertat foarte multe de către critica recentă, care l-a înălţat pe un soclu de pe care picioarele abia dacă-i ating pământul”). Faţă de Istoria critică…, mai multe nume sunt „şterse” aici, dar apar şi câteva new entries. Deşi le-am reperat, vă las iniţiativa de a le descoperi singuri, fiindcă nu asta mi se pare extrem de important în discuţie. Ci faptul că, în principiu, toţi acceptăm subiectivitatea opţiunilor, a gusturilor literare, precum şi libertatea de opinie (critică), însă în cazuri concrete cei mai mulţi le uită, făcând procese de intenţie. În epilogul cu titlu caragialesc, „Eu sunt cârpaci bătrân”, Manolescu este deconcertant de sincer: „Să nu-şi închipuie cineva că mă cred infailibil. Am greşit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea şi cultura mea literară”. O dovadă în plus de înţelepciune în înţelegerea omenescului, dar şi a funcţionării criticii literare. Când Manolescu le spune, celor care i-au reproşat selecţia, „să-şi scrie istoriile proprii”, nu o face din aroganţă. Pur şi simplu, aşa „se face” canonul, din beligeranţa interpretărilor şi a listelor din cărţile criticilor. Iarăşi, de ce atâta dramă, însoţită de furie contestatară, că Manolescu nu mai acordă aceeaşi atenţie perioadei de după 1989 sau tinerelor generaţii? De parcă Manolescu ar avea responsabilitatea să scrie istoria literaturii române până la sfârşitul timpului! În mod paradoxal, astfel de reacţii nu fac decât să crească în efigie statura unui mare critic şi istoric literar şi să trădeze spaima (fie şi inconştientă) a unui viitor fără instanţe canonizatoare cu autoritate. Dar nu e dracul aşa de negru, noile generaţii de scriitori au criticii lor.
Din Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc se pot învăţa multe, în primul rând, cum să polemizezi cu înaintaşii şi comilitonii cu respect, recunoscându-le meritele. Apoi, cartea este o lecţie magistrală de concizie, claritate, acurateţe a verdictelor critice, expresivitate stilistică şi, nu în ultimul rând, de umor.