Haruki Murakami, 1Q84, vol. III,
traducere din japoneză de Iuliana Oprina şi Florin Oprina,
Iaşi, Editura Polirom, 2012, 432 pag.

Cel de-al treilea volum al celui mai recent roman scris de Haruki Murakami, 1Q84, apărea în Japonia la un an de la publicarea primelor două. La fel au stat lucrurile şi în România, Editura Polirom publicând deznodământul romanului la aproape 14 luni de la lansarea concomitentă a volumelor I şi II. Foarte posibil avem de-a face cu o strategie de marketing, editorii mizând pe stârnirea interesului cititorilor şi a unei tot mai mari nerăbdări. Numai că decizia aceasta s-a dovedit a fi o armă cu două tăişuri, pentru că a oferit răgazul necesar dezvoltării unui orizont de aşteptare prea mare. De aceea, riscul ca acest al treilea volum să dezamăgească s-a dovedit a fi destul de ridicat.
Scurtă recapitulare: două personaje, Tengo şi Aomame, trăiesc un soi de poveste de dragoste la distanţă şi se caută unul pe altul, singurele lucruri care îi unesc fiind amintirea unei întâlniri în timpul şcolii, un moment intens trăit la zece ani, şi muzica Sinfoniettei lui Janáček. Tengo este un profesor de matematică strălucit care în timpul liber (re)scrie cărţi. Printre acestea se numără şi volumul Crisalida de aer, semnat de o adolescentă dislexică şi stranie – Fukaeri, traumatizată de abuzurile sexuale pe care le suferise într-o sectă religioasă, Pionierii. Fata fusese violată chiar de tatăl ei, liderul sectei, care periodic intra întro stranie transă în timpul căreia se împreuna cu fete virgine. Aomame este instructoare de fitness în viaţa de zi cu zi şi asasin plătit în timpul liber. O misterioasă doamnă extrem de bogată, fondatoarea unei organizaţii pentru sprijinirea femeilor căzute victime violenţei în familie, o angajează să îl ucidă chiar pe liderul Pionierilor. Aomame îndeplineşte misiunea, după care este pe punctul de a se sinucide. Aici se încheia acţiunea primelor două volume.
Volumul al treilea păstrează aceeaşi reţetă a scriiturii în care fiecare capitol are în centru, pe rând, un alt protagonist. Numai că de această dată evenimentele nu mai sunt relatate doar din perspectiva lui Tengo şi a lui Aomame, ci şi din aceea a lui Ushikawa, un personaj minor în primele volume. Din păcate, Ushikawa nu are niciun pic de consistenţă narativă, este evident că unicul său rol este acela de a recapitula bucăţi de naraţiune, de a readuce în memoria cititorului evenimente relatate anterior. Este un personaj-instrument, golit complet de viaţă şi personalitate (dovadă că, spre finalul, cărţii autorul se descotoroseşte complet de el – Ushikawa este ucis).
Cartea curge extrem de lent şi conţine nenumărate reluări, lamentaţii, introspecţii superficiale ale protagoniştilor care aşteaptă să se revadă, dar nu fac nimic pentru a prilejui întâlnirea. Strict din punct de vedere al stilului de construcţie a frazelor, avem de-a face cu un eşec. Murakami mizează totul pe cartea relatării unor activităţi banale. Sunt zeci de pagini în care nu citim altceva decât o descriere completă a meselor de peste zi pe care le iau personajele, a cărţilor citite din care sunt transcrise pasaje ample (de la Din inima Africii de Karen Blixen, la În căutarea timpului pierdut), a maşinilor, locuinţelor, obiectelor de vestimentaţie. Din fericire însă apar şi momente narative ceva mai interesante, în care Murakami se joacă şi cu personajele, şi cu cititorii, amestecând realităţi istorice, fragmente biografice, inversând roluri şi glisând în permanenţă între două lumi – cea a anului 1984 şi cea a fictivului 1Q84. Efectul este fascinant, asemănător cu acela izbutit de David Lynch în Mulholland Drive. Povestea nu se mai ţese în jurul unor personaje ci a unor roluri pe care când un personaj, când altul, le îndeplinesc. De exemplu, după moartea liderului sectei, chiar Tengo intră în transa ciudată în care cădea acesta, şi întreţine relaţii sexuale cu Fukaeri. Sau, după ce tatăl lui Tengo, fost încasator de taxe TV, ajunge în comă, un alt personaj preia acest rol şi bate la uşa apartamentului în care se ascundea Aomame, împrumutând exact tonul şi atitudinea tatălui lui Tengo. Murakami reuşeşte astfel să estompeze graniţele dintre realitate şi închipuire şi să suspende orice formă de etică. În 1Q84 nimeni nu este bun sau rău, nimeni nu este liber sau închis şi mai ales nimeni nu este real sau închipuit.
Acest ultim volum al trilogiei 1Q84 păcătuieşte doar prin faptul că este mai prea lung şi conţine nenumărate pasaje inutile. În schimb, el este exact ceea ce ar fi trebuit să fie – o încheiere care oferă un deznodământ (oarecum anticipat), dar care nu dă răspunsuri logice la niciuna dintre bizareriile istorisite în primele volume. Lumea lui Murakami nu trebuie explicată în vreun fel, ci acceptată aşa cum este, cu legi şi convenţii complet diferite de cele cu care suntem obişnuiţi.